Foto: Reuters Numele pe care îl dăm unui lucru sau unei fiinţe este de foarte mare importanţă. Arhetipul acestuia amprentează acel lucru sau acea fiinţă, conferindu-i caracteristici majore comune. Bazându-ne pe aceste afirmaţii cunoscute din timpuri străvechi, analiza catastrofei transatlanticului Titanic poate fi privită şi din alt punct de vedere.

Titanicul, în perioada de început a secolului al XX-lea, era cel mai mare şi rapid vas construit vreodată. Lumea de atunci îl considera invulnerabil. Acest adevărat oraş plutitor ar fi trebuit să dea dovadă de puterea şi măreţia fiinţelor mitologice care au purtat acest nume. Dar, în Legendele Olimpului, titanii au fost în cele din urmă distruşi sau alungaţi din Olimp de către zei. Deci, acest nume este legat, pe lângă o putere extraordinară, şi de un destin tragic.

Însă, mai întâi să ne amintim câteva date legate de prima călătorie şi singura, de fapt, a acestui vapor. Era pe data de 14 aprilie 1912 când Titanicul înainta plutind pe apele Oceanului Atlantic, în drum spre New York. În acea zi, şase nave comunicaseră prezenţa unor aisberguri pe acel traseu. Căpitanul, încrezător în invulnerabilitatea gigantului plutitor, a ignorat avertizările primite pe calea undelor şi a ordonat viteză maximă. În plină noapte, vasul a intrat într-o zonă de ceaţă. Santinela de pe punte a văzut că se apropiau vertiginos de un aisberg şi a dat alarma, însă inevitabilul s-a produs.

Partea subacvatică a muntelui de gheaţă a lovit tribordul Titanicului, producând breşe importante în unele compartimente. Apa a pătruns cu repeziciune şi, în mai puţin de două ore, a pus stăpânire pe vas. Cele 2.200 de persoane aflate la bord au fost cuprinse de panică, 700 dintre acestea au reuşit să se salveze urcându-se pe cele numai 20 de bărci de salvare existente. Disperaţi, fără să mai stea pe gânduri, mulţi călători s-au aruncat în apel