Pentru cei mai multi, mustarul este un condiment care inobileaza carnatii si micii, picantizeaza sosul de maioneza si da gusturi neasteptate unor mancaruri rafinate.
Istoria lui este veche. Alexandre Dumas gasea de cuviinta sa publice un stiudiu despre multiplele aplicatii ale mustarului, nu numai culinare, in Almanahul Gurmandului din anul 1869, editat de Charles Monselet.
Reteta, pe vremea aceea, n-avea E-uri. Consta in seminte de mustar macinate, amestecate cu vin, otet, si plante aromate, deasemeni macinate. Grecii antici si romanii il numeau sinapis, iar Aristofan ne-a lasat, ca reteta, un sos de mustar facut pe baza de faina, potrivit Infoniac.
Dar patria mustarului de azi este orasul Dijon, Franta, unde, in 1382, ducele de Burgundia adauga acest ingredient aproape la orice preparat culinar, ridicandu-l la rangul de aliment princiar. Intre timp, medicii, expertii si gosodinele au confirmat ca mustarul nu este un aliment exclusiv. Are mai multe aplicatii utile decat ne inchipuim, la prima vedere.
Mustarul ca aliment
Din pacate, in ultimii ani, mustarul aflat in comert contine mai mult adausuri decat mustar propriu zis: boabe de mustar 16,2%, iar in rest, otet de vin, zahar, glucoza, sare iodata, ulei de floarea soarelui, amidon, condimente, agent de ingrosare (guma xantan), maltodextrina, aroma artificiala de mustar, colorant (betacaroten), apa.
Cine doreste mustar ecologic si-l poate face singur, dupa reteta lui Alexandre Dumas, sau, mai modern, din boabe macinate (40 g), o lingurita rasa de zahar farin, bere atat cat sa se formeze o pasta si putin piper.
Faimosul mustar de Dijon este mai complicat: zeama unei cepe stoarse, un catel de usturoi facut mujdei, 130 g faina de mustar, 1 lingurita ulei, 1 lingurita sare, 400 g vin alb sec, plante aromate stoarse. Se mixeaza si se lasa
