Sigur că îl ştiam foarte bine de pe scenă, dar l-am întâlnit doar în vara lui 2004. Pe atunci lucram la Delta RFI şi tocmai mă ocupam de un stand pe care radioul îl instalase in Piaţa Universităţii.
M-am emoţionat puternic în momentul în care am aflat că mă căuta pentru că îmi asculta programul matinal. Am continuat să ne vedem când şi când ca să mai stăm la taclale şi chiar am avut marea onoare de a fi invitat la Pescarul atunci când şi-a serbat cei 80 de ani.
Sigur că nu pot spune că l-am cunoscut vreodată cu adevărat. Lucrul ăsta nu se poate face în maxim 10 întâlniri şi câteva telefoane. Dar am avut suficient timp să aflu câte ceva despre o viaţă care, pentru a fi bine descrisă, ar trebui ca extraordinar să poată suporta un superlativ absolut.
Imi amintesc chiar că am început cu Ion Lucian un proiect pe care, din păcate, nu l-am continuat niciodată. Acela al unor interviuri cu mari actori. Ele trebuiau să dureze cel puţin 60 de minute şi să fie publicate undeva unde să poată fi ascultate si copiate oricând de oricine ar putea dori aşa ceva. Am terminat doar primul episod. Este aici.
Cele două – trei ore pe care le-am petrecut împreună cu Ion Lucian şi soţia sa Paula Lucian Sorescu în apartamentul de pe Magheru în ziua înregistrării mi-au plăcut atat de mult încât, opt ani mai târziu, încă mi le amintesc perfect…
Mi-a spus atunci că, la vârsta sa, era mult mai activ decât fusese vreodată… şi nu pentru că şi-ar fi dorit asta. Am aflat cât de hotărît se lupta pentru ca Teatrul Excelsior să aibă din nou o sală a sa, câte teatre crease în ultimii 60 de ani, cum ajunsese actor fără să aibă cu adevărat intenţia asta, care este povestea reală a Cocoşelului Neascultător şi de câte ori fusese invitat să plece din ţară şi refuzase… L-am văzut atunci râzând la felurite amintiri, i-am văzut lacrimile când îmi povestea despre cea mai mare dovadă
