Paradoxal, aflăm cât suntem de bogaţi numai în momentul în care mai vindem câte ceva. Avem cu toţii convingerea sărăciei lucii a naţiunii, până în momentul în care se semnează o privatizare. Atunci, ne dăm seama dintr-o dată, ca şi cum nu am fi trăit până acum în aceeaşi ţară, că avem fie petrol, fie gaze, fie cea mai mare mină de cupru din Europa. Şi încep discuţiile. De ce le-am vândut, cu cât, cui şi cu ce folos. Mai ales aici, în ceea ce priveşte folosul, stăm cel mai prost. O privire aruncată înapoi în istorie ne lămureşte cât de meşteri am fost noi în a trage foloase de pe urma darurilor acestei ţări. Statisticile internaţionale menţionează că România este primul stat din lume care a început producţia de petrol. Tot în România a funcţionat şi prima rafinărie. Iar Bucureştiul a fost primul oraş iluminat cu gaz lampant. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, România s-a situat în topul producătorilor mondiali de ţiţei. Importanţa geostrategică a acestor zăcăminte s-a văzut pe deplin în Primul şi în Al Doilea Război Mondial. Dar, cu toată această resursă fabuloasă, România nu a reuşit, nici în epoca sa cea mai dinamică din punct de vedere al creşterii economice, să rupă barierele subdezvoltării. Câmpurile de sonde şi câmpurile arate cu boii de ţărani care păreau că trăiesc cu două sute de ani în urmă aparţineau unor lumi diferite. Bogăţia petrolului nu s-a revărsat şi nu s-a transformat într-un motor care să ducă România pe un alt palier economic. La scară mondială, petrolul descoperit în Texas a făcut din America o superputere. La nivelul unor ţări mai mici, miracolul petrolier s-a întâmplat în Norvegia, un stat european sărac altă dată, şi în Golf, acolo unde aurul a înlocuit dunele de nisip. Noi ne-am văzut de ale noastre. Petrolul care altădată ţâşnea singur din pământ e din ce în ce mai puţin. Gazele, la fel. Se vorbeşte de