În folosul fotbalului românesc, limba română trebuie să se adapteze: “stoichiţ”, ca antonim la “basc”.
Şapte oameni din paisprezece au sub 23 de ani. În tricouri alb-roşii, cu şorturi negre care tuşează sobru imaginea de cai sălbăticiţi din ograda lui Bielsa. Ei, bascii din Bilbao, recursul proaspăt al unui club fondat în 1898 la procesul mercantil de globalizare al fotbalului. În faţa lui Schalke, această echipă care are înainte de toate darul fenomenal de a purta în spate San Mames şi o patrie. Marcatorii din Europa League: Llorente, 27 de ani, din 2005 în echipa mare la Athletic, Muniain, 19 ani, din 2009! Amîndoi din Pamplona, un oraş cu nici 200.000 de oameni. De Marcos, 22 de ani, din Laguardia, are vreo 1400 de vecini. Tot în 2009 a izbucnit.
Jucătorii basci vor ajunge, cel mai probabil, în alte campionate, la echipe cu ţinte concrete, ancorate argumentat în planuri financiare. Nu au rămas pînă acum pentru bani la Bilbao, nu cred că vor pleca pentru asta: cînd vii din Basauri, Santurtzi sau Enterria, paradisul fotbalistic se întîmplă pe San Mames, concret, dezinvolt şi organic.
Mihai Stoichiţă s-a născut la Bucureşti. Capitală, cu vreo două milioane de oameni şi nu se ştie cîte suflete. El nu aparţine, ci le are: 25 de mandate ca antrenor principal şi secund cu această ultimă “provocare”, în 24 de ani de carieră pe banca tehnică. Două titluri de campion, în România şi Moldova, o Supercupă şi o Cupă, în aceleaşi ţări.
El nu a plecat niciodată de la Steaua, pentru că nici măcar nu a venit vreodată. Şi astăzi nici nu s-a întors, fireşte. De ce ar conta cîteva luni la Steaua în CV-ul lui Stoichiţă, în această primăvară? Mai ales cînd are un titlu fixat deja, cu această echipă, în palmares? Pentru că una e un titlu cîştigat în 1998, şi alta ipostaza de “specialist apt mereu să salveze un club de prestigiu dintr-o efemeră conjunctură nefavor
