Este greu de înţeles cum de-i cu putinţă ca România anului 2012 să arate mai prost, din perspectivă socială şi politică, decât România anilor '90.

Care va să zică, „neintegraţi" în NATO şi tatonaţi, cu precauţie, de „Europa civilizată", apăream în ochii lumii, şi chiar într-ai noştri, parcă niţel mai sprinteni la minte şi mai curăţei. Aveam speranţă, amestecată cu inevitabile naivităţi, dar şi tragere de inimă; eram dornici de schimbare, chiar dacă nu înţelegeam prea bine ce presupune aceasta.

În politică mai găseai şi oameni sinceri, aşa cum se prezentau ei - uşor exaltaţi şi rudimentari într-ale comunicării publice. Pe stradă nu era atâta zgomot şi atâta mitocănie, chiar dacă trecătorii erau îmbrăcaţi în haine cenuşii. Sărăcia se vedea pe noi - cizmarii şi croitorii aveau mai mult de lucru, din magazinele de pe Magheru cumpărau doar străinii, iar românii de rând nu aveau habar de „binefacerile" creditelor cu buletinul.

În şcoli şi universităţi, profesorii erau încă superiori numeric „personalului didactic", în vreme ce elevii şi studenţii nu aflaseră de serviciile fabricilor de diplome şi ale magazinelor de vise.

Pe scurt, cu toţii nădăjduiam că ne va fi mai bine, că lucrurile se vor îndrepta şi că vom ajunge şi noi, dacă nu „ca-n Vest", măcar ceva mai feriţi de incertitudinile vieţii balcanice. Dar au trecut peste două decenii şi lumea se plânge că ne-a mers din rău în mai rău, că bunul-simţ s-a pierdut şi că impostura, corupţia şi delăsarea au atins cote de neimaginat altădată. Sigur, această percepţie nu poate fi întru totul corectă. S-au întâmplat şi lucruri bune în acest răstimp, însă toate par umbrite de neîmplinirile prezentului.

Marile noastre supărări colective sunt alimentate continuu (ai zice că înadins) de nedreptăţi mărunte şi sâcâitoare care afectează calitatea vieţii de zi cu zi. Atitudinea şi mesajele transmise de