Cum era de aşteptat, defectorul Sorin Frunzăverde a fost gratulat de fostul său şef de partid, vizibil posomorât, cu termenul de „trădător". Aşa o fi, dar pe durata guvernării sale permanent urmărită de ghinioane Emil Boc nu a avut nimic de obiectat împotriva primirii unui număr impresionant de traseişti şi/sau defectori din toate cotloanele opoziţiei, afluenţa acestora fiind, de fapt, unul dintre puţinele motive de zâmbet ale fostului premier pe perioada mandatului său. PDL culege acum ceea ce a semănat: a girat o practică nocivă, iar acum simte pe pielea sa perniciozitatea acesteia o dată cu plecarea, cu surle şi trâmbiţe, a unuia dintre baronii săi locali în fruntea unui mare număr de primari. Raportarea lui Frunzăverde la exerciţiul puterii se demonstrează, fireşte, una profund nerealistă.
Retorica sa principială a lăsat şi ea mult de dorit - inclusiv din punct de vedere al logicii. A-şi motiva plecarea la o alianţă de stânga cu nevoia clădirii unei „drepte moderne" este o jignire adusă inteligenţei opiniei publice din România. Dacă vorbea mai pe şleau, impactul mesajului său ar fi fost categoric mai mare. Putea să explice că veterani de partid precum domnia sa au fost neglijaţi în ultimii ani, pe când defectorii sosiţi din PSD au ajuns rapid paraşutaţi în guvern. Sau că Traian Băsescu s-a folosit de maleabilul Boc ca de o trambulină pentru o serie de acrobaţii politice, printre care şi receptivitatea faţă de influenţe din exterior.
Până acum, Frunzăverde şi-a semnalat nemulţumirile mai mult ca oricare alt baron local al partidului, nescutindu-l nici pe Traian Băsescu de remarce acide. Setul de reforme al Monicăi Macovei vizând mai întâi justiţia şi ulterior propriul partid l-a lăsat mereu rece. S-a distanţat grabnic de măsurile de austeritate adoptate de Guvernul Boc în 2010, iar de atunci s-a numărat printre cei mai mari critici ai şefului de par
