Sfîntu Gheorghe este un orăşel liniştit din centrul ţării. Ca orice orăşel de provincie care se respectă, are o arteră principală străjuită de copaci bătrîni şi o mare varietate arhitectonică, de la clădiri din vremea fostului imperiu pînă la blocuri comuniste sau construcţii noi, mai mult sau mai puţin inspirate. Şi tot ca în orice orăşel care se respectă, duminică dupăn amiaza e o linişte de îţi crapă urechile. Ca să zdruncine un pic liniştea, Teatrul Tamási Áron organizează Bienala Reflex, un festival de teatru (obraznic de) contemporan care pune pe jar comunitate cu esteticile noi ale unor spectacole adunate de prin lume, unele eminamente de nişă. „Regizor fiind, sînt interesat și de zonele de la marginea fenomenului teatral”, zice László Bocsárdi, directorul Teatrului şi al Bienalei, şi tot el conturează portretul spectatorului ideal: „omul cu o curiozitate crescută”. Aşa se face că, datorită festivalurilor, ajungem să avem în provincie un public de teatru mai deschis la inovaţie decît cel din Bucureşti.
Din liniştea asta provincială, într-o după amiază de duminică a ţîşnit Hedda Gabler de Ibsen. Spectacolul lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar din Cluj a împărţit publicul în două. Controversa este semn de sănătate artistică.
Comedie umană à la Hedda
Femeile lui Ibsen sînt prizoniere într-o societate patriarhală crepusculară. Eroine ca Nora şi Hedda se sufocă în căsnicii în care trebuie să respecte autoritatea masculină. Amîndouă au bărbaţi „buni” în umbra cărora s-au ofilit. Şi cum frustrările nasc monştri, Nora şi Hedda sfîrşesc prin a comite gesturi ireparabile. Uneori, o personalitate reprimată îşi recapătă libertatea doar prin crimă.
În Hedda Gabler, Andrei Şerban a renunţat la instrospecţii analitice fine şi a scos genetica la suprafaţă. Spectacolul e o comedie umană în care personajele îşi poartă caracterul la vedere. Tesman