Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la "naşterea" lui Tarzan. În 1912, Edgar Rice Burroughs publica într-o revistă prima povestire în care apare celebrul locuitor al junglei. Seria Tarzan a generat un adevărat fenomen cultural, ale cărui ecouri nu s-au stins nici până astăzi. Însă exis-tă şi un alt motiv pentru care merită să ne amintim de simpaticul om-maimuţă.

Edgar Rice Burroughs nu a fost un mare scriitor. Nici nu a pretins vreodată că este. A fost un om care a trăit într-o sărăcie lucie până să devină, aproape din întâmplare, un autor de succes. Pe vremea când a compus "Tarzan omul-maimuţă", el pornise o mică afacere, ascuţind creioane. Familia sa era falită, a dezvăluit el mulţi ani după aceea, însă "mândria ne împiedica să cerem de pomană".

Viaţa grea pe care a dus-o a contribuit la formarea unui caracter aparte. "Uram sărăcia şi l-aş fi strâns de gât pe acela care ar fi susţinut că sărăcia este ceva onorabil. Este o dovadă a ineficienţei şi nimic mai mult".

Tarzan a fost cel mai iubit dintre personajele sale. Dar mai puţin notorie este consistenţa ideologică a acestuia. Tarzan a fost, simbolic vorbind, un gen de campion al Dreptei, într-o serie de povestiri în care acesta se luptă cu maleficii agenţi ai comunismului sovietic. În "Tarzan, invincibilul" (1930) omul-maimuţă se luptă cu agenţii sovietici trimişi să jefuiască un oraş legendar din Africa. În "Tarzan triumfătorul" (1931), printre personaje apare chiar I.V. Stalin, care îşi trimite agenţii după omul-maimuţă. Spre satisfacţia anti-comuniştilor de pretutindeni, aceştia pierd, predictibil, lupta cu domnul în blană de leopard. Probabil că Stalin nu citise povestirea aceasta, pentru că altfel nu îmi explic un detaliu oferit într-o biografie recentă (Simon Sebag Montefiore, Stalin: The Court of the Red Tsar, 2004). Mare amator de cinematografie, dictatorului comunist îi plăceau filmele