“Plasa cu ochiuri mici” despre care vorbea Victor Ponta este o tema de mare interes. Si actualitate. Mai ales acum cand, spre USL, simtind mirosul victoriei, se indreapta pe diverse cai oameni din alte partide. Si dupa spectaculoasele mutari facute de Frunzaverde, Piedone si Valcov. Cat de ticalos este traseismul politic? Cat de nociv este? Cine e mai lovit prin traseism? Cetateanul sau partidele? Ar putea fi interzis acest fenomen? Si, daca da, in ce conditii? Cand?
Un om politic poate ajunge in dezacord cu partidul sau. Sau partidul poate ajunge in dezacord cu el. Este prima cauza a unor despartiri. Cand un partid politic face o miscare controversata, fie in plan ideologic, fie practic, este posibil sa se miste placile tectonice. Sa se produca seisme. Si, in mod justificat, unele persoane sa nu se mai regaseasca in noua ideologie sau practica de partid. In aceste conditii, pentru a nu fi in dezacord cu propria constiinta, este de preferat ca politicianul sa plece. Iata o prima ipostaza in care traseismul politic nu poate fi condamnat. Capatul unui ciclu electoral este si un moment de bilant. Al partidului sau al politicianului. Raportat la masura in care cetateanul a fost sau nu multumit. Un nou moment in care formatiunea politica are posibilitatea, dreptul si chiar obligatia de a se reorienta si adapta. Cu consecintele de rigoare. Cu posibilul dezacord al unora. Care, din nou, poate produce hemoragii de inteles. Si legitime. In definitiv, pe cine tradeaza un ales daca, atunci cand vine o campanie electorala, decide ca, in mod transparent, sa mizeze pe o noua carte? Nici acest tip de traseism intr-un stat democratic nu poate si nu trebuie sa fie interzis.
In Romania, care, din multe puncte de vedere, este o democratie esuata, statul poate deveni politienesc. Iar politia poate deveni politica. Ceea ce inseamna ca, inevitabil, exista politicieni la niv
