Răsuceşte foaia pe toate părţile. O priveşte atent prin ochelarii cu rame mari. Vede conturul unui cap. ”La ce te gândeşti?” îl întreabă psihopedagogul Centrului pentru autişti din sectorul 1, Bucureşti. ”Aici este şcoala lui Nancy, mai jos este târgul şcolar unde se găsesc chipsuri. Şi maşinuţele lui Miss Grace trebuie să fie aici”, începe Alexandru să înşire tot ce-i trece prin minte, în timp ce mâna îi alunecă fin pe coala de hârtie. La cei 9 ani şi jumătate ai săi, copilul cu ochi mari şi zâmbet larg a înţeles în ce constă jocul: să redea prin desen propriile-i gânduri. Şi după ce-şi construieşte lumea de poveste, îşi aminteşte şi de bani, căci ”din ăştia trăim”, după cum spune el, ca un om mare, ba şi de şcoala unde învaţă. De la 3 ani şi jumătate, de când a aflat că băiatul ei suferă de autism, mama luptă pe brânci pentru ca inteligenţa copilului să fie valorificată. Este pasionat de pian, deşi nu a atins niciodată clapele instrumentului şi e în stare, cu minuţiozitate de artist, să redea prin desen străzile, în cele mai mici amănunte. Sau hărţile diferitelor localităţi. Psihopedagogul îi întinde altă coală. Imediat, copilul observă diferenţa: ”ăsta e un cap de fetiţă, că are coadă”, se amuză, iar ochii încep să i se învârte după trenuleţe, o altă mare bucurie de-a sa.

Pe Robert, conturul unui cap desenat pe coala de hârtie nu l-a inspirat deloc. În zadar a încercat tutorele său de la Centrul pentru autişti din sectorul 6 să îi explice că poate desena orice în interiorul capului, copilul nu s-a abătut de la ideea sa: ”este un cap gol, trebuie să îl umplu”. L-a îmbrăcat în toate culorile, i-a pus un pic de gri, un pic de verde şi nu a uitat nici de cei doi ochi galbeni sau de zâmbetul roşu care să-i întregească chipul. ”Ce-ţi trece prin minte?” a continuat tutorele să îl întrebe şi i-a aşezat în faţă o coală albă. Dintr-o dată ochii lui s-au mărit, ş