Nu avem deprins exerciţiul relaţiei tonice cu cel pe care nu îl cunoaştem. Până când nu-l vom deprinde, vom rămâne prizonierii scepticismului, suspiciunii, ai izolării în cercuri şi interese mici.

Am văzut de curând filmul documentar A small act, ca parte a festivalului One World Romania. Pe scurt, e vorba de o femeie din Suedia care, timp de mai mulţi ani, a sponsorizat şcolarizarea unui copil dintr-un sat din Kenya cu 15 dolari pe lună. În lipsa acestor bani, copilul nu ar fi putut merge la şcoală. Acest copil, însă, a mers nu doar la şcoală, ci şi la liceu şi apoi la facultate în Kenya. Ulterior, a fost admis la Harvard Law School, iar după absolvire a urmat o carieră de avocat internaţional pentru drepturile omului la diferite instituţii internaţionale. Inspirat de generozitatea binefăcătoarei sale, kenyanul înfiinţează o fundaţie care să sprijine, la rândul ei, copiii săraci, dar meritorii din mediul rural şi dă acestei fundaţii numele femeii din Suedia, Hilde Back, pe care, cu această ocazie, începe să o caute. Întâlnirea dintre ei e începutul unei minunate prietenii şi încununarea unui fel de a te uita la lume şi viaţă.

În cursul intervenţiilor din documentar, Hilde a rostit mai multe fraze care m-au pus pe gânduri, dar doar despre una aş vrea să vorbesc aici. Ea spunea că în Suedia e larg răspândită cultura de a ajuta oameni pe care nu îi cunoşti. În cazul ei particular, un ajutor infim a făcut pentru o persoană pe care n-o cunoştea, din celălalt capăt al lumii, diferenţa între o viaţă trăită în sărăcie şi violenţă şi o viaţă împlinită, capabilă să ofere şi altora şanse pe care altfel nu le-ar putea avea niciodată.

Însă Hilde a avut un neobişnuit noroc. Ea a aflat de rezultatul ajutorului ei. Cu siguranţă, alte zeci sau sute de mii de suedezi nu află niciodată la ce a servit concret ajutorul pe care l-au oferit. Asta nu îi împie