Volumul lui Bogdan Murgescu reprezintă o contribuţie importantă la destrămarea multor locuri comune dubioase din concepţia noastră asupra propriei istorii.

Cartea lui Bogdan Murgescu, Ţările Române, între Imperiul Otoman şi Europa creştină, se diferenţiază de istoriografia clasică românească în analizarea relaţiilor dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman pentru că pune accentul pe ideea de nuanţare, de neprezentare maniheistă (alb-noi / negru-turcii) a unei lungi istorii, intrată în conştiinţa românească cu precădere prin latura ei conflictuală (minoritară). Ceea ce este aberant, căci muntenii, moldovenii şi transilvănenii au trăit cu o prezenţă otomană puternică în regiune timp de 4-5 secole - cine ar fi putut să ducă un război atât de lung?

Varianta clasică este că Imperiul Otoman a subjugat şi crunt exploatat economic cele două ţări. Nu că nu ar fi făcut-o, dar, pe lângă această perspectivă, mai apare şi o alta, care este bine dezvoltată de istoricul Universităţii din Bucureşti. Se ştie mai puţin sau deloc că Ţările Române au fost obligate din acest motiv (plata obligaţiilor financiare către Poartă) să se integreze în economia europeană a timpului, depăşind faza de autarhie, devenind economii axate cu predilecţie pe export. Din această perspectivă, devine absolut clar interesul Porţii de a exploata economic cele două entităţi, deloc sărace din perspectiva economiei medievale, decât să le subjuge şi includă politico-administrativ în hotarele Imperiului Otoman. Nu mai este nici un dubiu că Imperiul Otoman a stors cât a putut cele două ţări, însă care mare putere nu a făcut la fel!? Ţările Române au avut şi beneficii vizibile din această cedare şi netransformare în simple paşalâcuri: nu s-au ridicat minarete la nord de Dunăre, iar în acea perioadă chestiunea religioasă era cât se poate de serioasă, căci: „până în secolul al XVI-lea, atât în Ţările