Cât s-a pronunţat în ultimele zile cuvântul „intelectual”, nu s-a făcut în ultimii 20 de ani. Dacă ar fi fost numele unui produs, vânzările lui ar fi crescut până la cer. Dacă ar fi fost o piţipoancă, ar fi ajuns vedetă la televiziune. Aşa, fiind vorba doar de intelectuali, nu s-a reuşit decât demonetizarea şi mai mult a noţiunii şi trimiterea în derizoriu a unei calităţi pe care foarte puţini o au, mai ales dintre cei cărora li se lipeşte pe frunte eticheta cu pricina.

Acum 22 de ani mulţimile ieşite din „negura” comunismului egalitarist, cereau în pieţe „moarte intelectualilor”. Ca şi acum, şi atunci atitudinea masei nu avea ca obiect calităţile membrilor elitei nemuncitoare ci defectele acestora, cele care le-au făcut traiul în dictatură cel puţin suportabil. Era o revoltă faţă de cei care îşi cumpăraseră cu vorba meşteşugită, purtată cu dichis de limbile atotpoleitoare sau de stiloul care înşira slove de slavă, un trai boem, fără program de la 6 la 15. Intelectualii nu erau, pentru români, marii stâlpi ai culturii, rezistenţa în faţa degradării, ci beneficiarii unei binevoinţe a stăpânirii, în schimbul unor cioburi de talent puse în slujba acesteia. Talent pe care vulgul îl evalua doar prin prisma statutului pe care posesorul îl avea în societate. Ura împotriva intelectualului a avut la noi o componentă de invidie dar şi una de dispreţ faţă de cel care nu ştie ce sunt munca adevărată, palmele crăpate şi sudoarea care năclăieşte totul. Faţă de cel care scrie sau vorbeşte despre lucruri, trăiri, experienţe, fără să le cunoască în profunzime, din proprie experienţă. Şi, nu în ultimul rând, o silă faţă de permanenta negociere a intelectualului român cu el însuşi şi cu mai marii zilei, pentru a-şi asigura condiţiile necesare creaţiei. Mai toţi românii au făcut compromisuri, chiar şi numai tăcând, dar intelectualii câştigau de pe urma lor mai mult decât putea