„Uite-te la ei, ăştia or să ne plătească nouă pensia?"

„Nu citesc nimic, nu învaţă, sunt impertinenţi, au doar Internet în cap". „Nu au respect faţă de nimic". „Profesorii sunt prost plătiţi, ce să facă şi ei?". „Eu m-am lămurit cu ţara asta, nu mai are nicio şansă!".

Cineva îmi spunea că şcoala din România ar fi perfectă dacă nu ar avea copii în ea. Toţi am fi liniştiţi, problemele ar dispărea, nu am avea de ce să ne plângem. În scurt timp, va veni o nouă sesiune de examene. Bacalaureat şi capacitate. Scenariul, foarte sigur, va fi la fel: promovabilitate mică de tot.

Noi, părinţii, ne vom da ochii peste cap, ca nişte bocitoare jalnice, acuzându-i pe profesori. Profesorii acuzând ministerul. Ministerul, situaţia economică. Şi tot aşa, într-un cerc vicios, în mijlocul căruia se află copiii noştri. Copii pe care nimeni nu se mai chinuieşte să-i înţeleagă. Copii judecaţi, măsuraţi, educaţi după şabloane şi sisteme învechite, uzate, lipsite de sens. În acest moment, distanţa între noi şi generaţia de la care sperăm că „ne va plăti pensiile" este uriaşă. Două armate aflate într-un război absurd din care, în mod sigur, nu pot exista decât învinşi.

Este redundant să mai afirmi că de la educaţie pleacă totul. Că ceea ce se vede în jur, în acest moment, este rezultatul a ceea ce românii au primit în ultimele decenii. Principiile fundamentale ale unei existenţe, respectul de sine, respectul faţă de om, respectul faţă de muncă, faţă de casa în care stai, ţara în care trăieşti sunt construite şi consolidate prin educaţie. Şi nu prin orice fel de educaţie. Căci cu ecuaţii de gradul doi, sau comentarii învăţate pe de rost la Limba şi Literatura Română, cu ameninţarea continuă că, dacă greşeşti, este foarte grav şi eşti marginalizat, nu poţi sedimenta ceva solid.

Soluţii? Putem merge pe principiul egoismului. În sensul că, beneficiind de noroc, d