Reţeta de aur a comunismului – planificarea centralizată – nu a murit! Este purtată pe noi culmi de glorie şi mândrie în politica agricolă comună a Uniunii Europene. Aceeaşi Uniune, care, prin alte politici, încearcă să se asigure că nu se încalcă principiile liberei concurenţe în diferite domenii, pentru a face economia zonei cât mai competitivă

O abordare schizoidă, pe care autorităţile europene promit de mulţi ani să o atenueze reformând politica agricolă comună. Până acum nu au reuşit, agricultura rămânând încorsetată de un control administrativ centralizat şi de restricţii care ar fi făcut să crape de invidie orice planificator din perioada comunistă. În domeniul producerii şi procesării laptelui, spre exemplu, termenul de “piaţă” folosit de autorităţi are aproape tot atât de a face cu libera întreprindere sau cu calculul economic care mişcă investiţiile, cât avea şi înainte de 1989. Sigur, întreprinderile socialiste de stat au dispărut ca formă de deţinere a capitalului, dar jucătorii privaţi din prezent sunt obligaţi să acţioneze în limitele stabilite de planificatorii centrali.

Cota de lapte, termen familiar tuturor gospodăriilor şi CAP-urilor comuniste a căpătat în UE noi valenţe. Nu se mai referă doar la cantitatea minimă de lapte pe care fiecare trebuia să o asigure anual în trecut, ci introduce şi limite maxime pentru cantităţile pe care fiecare producător şi fiecare ţară are dreptul să le scoată pe piaţă. Pentru ca nu care cumva, doamne fereşte, cineva să facă exces de eficienţă şi să producă mai mult şi mai ieftin decât competitorii, ameninţând “stabilitatea preţurilor”. În esenţă, planificatorii centrali europeni controlează oferta de lapte, astfel încât aceasta să nu depăşească cererea, estimată în birourile de la Bruxelles, împiedicând astfel o scădere a preţurilor care i-ar deranja pe producători, deşi ar fi în avantaju