Neofeudalismul a fost preferat de partide, pe motiv că este eficient în alegeri. Lideri importanţi din tot spectrul politic pretind că electoratul educat oricum nu iese la vot, aşa că nu merită efortul de a încerca să-l seduci cu doctrine, programe şi candidaţi de calitate.

Plecarea lui Sorin Frunzăverde din PDL, însoţit de un alai de primari şi parlamentari de Caraş-Severin, aminteşte de practica medievală a seniorului care, chemat de rege pe câmpul de luptă, fugea la duşman însoţit de scutieri şi vasali. Soarta multor bătălii din Evul Mediu a fost decisă de nobili care au defectat, trecând de partea adversarilor, împreună cu mica lor oaste. Deosebirea este că, astăzi, seniorii, duci, conţi, marchizi, sunt desemnaţi cu numele de „baroni“ sau „baroni locali“, iar vasalii din trecut sunt acum primari, deputaţi, senatori, consilieri locali sau judeţeni.

Sintagma „baron local“ a intrat în circuitul public în vremea guvernării Adrian Năstase. Opoziţia de atunci, precum şi presa independentă criticau felul în care lideri locali ai PSD, Nicolae Mischie la Gorj, Marian Oprişan din Vrancea etc., controlau judeţe ale ţării într-un fel care i-ar fi umplut de invidie pe prim-secretarii comitetelor judeţene de partid. În vara 2004, d-l Năstase a iniţiat o mică cruciadă împotriva baronilor, care începuseră să-i conteste autoritatea în teritoriu. Insuficient, însă, pentru a convinge alegătorii. Subiectul „baronilor locali“, pe lângă tema corupţiei, a fost unul central în campania electorală care s-a încheiat cu victoria lui Traian Băsescu.

Dacă lupta împotriva corupţiei a fost firul roşu al administraţiei d-lui Băsescu, neofeudalismul din România nu a fost combătut prin măsuri eficiente. În aceşti ani, baronii au prosperat, şi-au consolidat poziţiile, au luat prizoniere conducerile centrale ale partidelor politice. Pseudouninominalul din 2008 n-a făcut decâ