A fost unul dintre cei mai mari actori pe care i-am văzut jucând pe scena românească.

A fost până în ultimul moment foarte tânăr.

Un prieten scriitor mi-a spus odată, vorbind despre o distribuţie, că actorul X e prea bătrân! Actorul X avea 55 de ani!

- Atunci domnul Lucian?

- Sigur. E mai tânăr decât X.

Domnul Lucian avea 80 de ani. Dar era proaspăt, talentat, serios, cuminte.

În spectacolul Teatrului Naţional, cu câţiva ani în urmă, a jucat în “Comedie Roşie” de Constantin Turturică, pus de Alexandru Tocilescu, făcând alături de Sanda Toma o mare creaţie. Poate era prea mare să fie oprit de un premiu.

A jucat enorm septuagenar şi octogenar. A construit un teatru, singura clădire de teatru ce s-a înălţat în ultimii 100 de ani în Bucureşti. Este o cală frumoasă, ce a alungat de pe acel loc o mizerie de construcţie urâtă şi mizerabilă. S-a luptat din 1990, cum numai el ştia, şi-a reuşit. Rămâne această mică sală cochetă, nouă, ca o mireasă, în care copiii vor veni, aflând numele lui. Sper că teatrul va purta numele Ion Lucian.

Acum 5 ani am făcut un turneu la Praga, în zilele francofoniei, cu un spectacol în limba franceză de Eugen Ionescu. În cele 7 zile cât am stat, n-a spus niciodată că e obosit, că îi este greu, că nu mergem să vizităm Marienbadul, că nu poate mânca “nu ştiu ce”, că nu poate bea, că nu poate merge, că nu poate sta la taclale până târziu.

Domnul Lucian a fost un exemplu de viaţă frumoasă.

A făcut turnee cum n-a făcut nimeni în ţara asta. Cel puţin eu aşa cred. În Japonia. În America. În lumea toată. A strălucit pe scenă până-n ultima clipă. A fost un om frumos.

În ultima vreme era mai trist. Decăderea morală, analfabetismul ce ocupă din ce în ce mai mult loc, vulgaritate şi starea jalnică a artisticului amatoresc de pe ecranele multor televiziuni cuc are ne-a “binecuvântat” viaţa