Realitatea a fost sufocată de imaginea ei prefabricată. Portretul mistificat al cărturarului a fost receptat ca fiind cărturarul însuşi.

Uneori, la cursul meu de imagologie de la Universitate, le spun masteranzilor următoarea poveste adevărată. În 1928, pictorul suprarealist René Magritte a pictat o pipă şi a notat dedesubt, cu scris de copil, următorul text: „Ceci n’est pas une pipe“ („Aceasta nu este o pipă“). Toată lumea a crezut că este un discurs absurd, perfect suprarealist. De fapt, era un discurs perfect realist. Pipa pictată hiperrealist de belgianul Magritte nu era o pipă propriu-zisă, ci o imagine a ei. Ea nu putea fi nici ţinută în mână, nici umplută cu tutun, nici aprinsă şi nici nu se putea fuma cu ea. Absurd ar fi fost, dimpotrivă, dacă pictorul ar fi scris sub reprezentarea pipei textul: „Aceasta este o pipă“. De fapt, Magritte a mizat inteligent pe modul nostru absurd de a lua imaginea unei realităţi drept realitatea însăşi. Pictura nu are propriu-zis nimic suprarealist în ea, dar provoacă în noi un mecanism suprarealist de percepere a picturii. Nu întâmplător, Magritte şi-a intitulat tabloul La trahison des images (Trădarea imaginilor).

În ultimii ani a fost creat în spaţiul socio-cultural românesc un grup ţintă de intelectuali (Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia Patapievici), care sunt maculaţi în mod constant. Asistăm pasivi la un abject linşaj prin mass-media şi Internet. Cei care practică acest linşaj agresiv nu amintesc nimic de importantele lor realizări instituţionale (Colegiul Noua Europă, Editura Humanitas, Institutul Cultural Român şi multe altele), nu le mai citesc cărţile şi nu-i mai ascultă pe cei demonizaţi. Eventual, scot din context câteva frânturi de fraze şi le citează ritual. S-a mizat pe intimidarea lor, pe dezgustul lor de a mai ieşi în spaţiul public, pe reducerea lor la tăcere. Şi, într-o oarecare