Pâna în 1989 frica venea din pereţi şi din scrumiere. Mai era şi sufletul slinos al turnătorilor. Acolo şedeau ascunse urechile dihaniei care voia să ştie tot. Şi cam ştia. Dar fălcile ei nu puteau să roadă oscioarele tuturor „vinovaţilor”. În anii din urmă, îi alegeau doar pe cei foarte graşi. „Plevuşca” era lăsată să se mai îngraşe. Avea şi un nume dihania. Un nume Matrioşkă. Mai întâi Ceauşescu, după care regimul comunist, apoi securitatea, până ajungeai la sectorist, care era păpuşa cea mai mică.

Şi-a venit libertatea. În primul rând, libertatea de-a nu ne mai fi frică, de-a da afară frica din viaţa noastră. Inclusiv frica de Dumnezeu, cum au făcut-o, cu rezultate dezastruoase pentru toţi, cei mai mulţi dintre noi. Poate că de la alungarea acestei frici a prins curaj frica cea veche, întorcându-se. Nu dintr-odată, ci cu paşi mici, hoţeşte, până când a devenit din nou stăpână pe vieţile noastre. Putem spune că după 22 de ani de libertate mincinoasă, frica a recucerit România. De data aceasta, cu arme mult mai sofisticate şi, poate din respect pentru tradiţie, cu maşini albe, dar cu oameni în negru la poartă.

Ca să fie foarte clar, nu vorbesc de frica pe care trebuie să o simtă în oase toţi cei care stau cu bucile dispreţului pe grumazul legii. Avem cârduri de astfel de indivizi, de la cei ce-şi desfăşoară activitatea în stradă, până la cei al căror birou de lucru e ţara. Pentru demascarea hărniciei infracţionale a acestora sunt bine veniţi, la orice oră din zi şi din noapte, mascaţii. Cum la fel de bine venite sunt urechile care ascultă. În astfel de cazuri! Binevenite pe fir, căci de aici vine mai nou frica. De pe firul invizibil al telefonului mobil şi-al internetului. Nenorocirea este că ea, de frică zic, nu prea mai ştie să discearnă. Dă buzna în viaţa tuturor, tuturor celor care pot, la o adică, să calce pe vreo bătăturică dihania.

Există,