„Seri ca acestea îmi amintesc de o vreme când republicanii şi democraţii chiar lucrau împreună, fiind convinşi că a face un compromis nu era un cuvânt murdar, ci esenţa guvernării.“ (Leon Panetta, la primirea Premiului Eisenhower, 29 martie 2012)

Schimbul de replici dintre Obama şi Medvedev de la Seul, pe tema scutului antirachetă, a generat o adevărată furtună politică internă în SUA. „Toate aceste aspecte, dar în special scutul antirachetă, le putem rezolva, dar este important ca el să îmi acorde spaţiul necesar. Este ultima mea competiţie electorală. După alegerea mea, am mai multă flexibilitate“, a spus Obama, neştiind că microfonul este încă deschis. „Da, înţeleg mesajul tău despre nevoia de spaţiu. Îi voi transmite această informaţie lui Vladimir“, a răspuns Medvedev.

Imediat, republicanii au sărit ca arşi. Era o rară oportunitate electorală de a şifona realizările de politică externă ale candidatului democrat. De a-l zugrăvi ca pe un preşedinte slab, conciliatorist. Pentru Mitt Romney, slăbiciunea Administraţiei expusă în dosarul rusesc devine o marcă înregistrată a întregii sale politici externe: „Din păcate, ceea ce primeşte acum poporul american este reluarea tristă a cârpelii de tip Jimmy Carter, într-un moment în care Statele Unite au nevoie de coloana vertebrală şi curajul lui Ronald Reagan. În relaţiile sale cu Kremlinul, ca şi cu restul lumii, preşedintele Obama a demonstrat o slăbiciune care îţi taie respiraţia şi a dat cuvântului «flexibilitate» un sens nou şi de rău augur“. Şi totuşi, nimic din declaraţiile lui Obama nu justifică ideea sugerată de multe dintre mediile apropiate republicanilor, că viitorul scutului antirachetă din Europa este pus sub semnul întrebării prin eventualele concesii făcute Rusiei.

Dimpotrivă, este rândul Europei să-şi demonstreze angajamentul faţă de scut şi să investească în acesta. Poate explicaţi