Lipsa reglementarii impreviziunii in vechiul Cod Civil facea ca aceasta institutie sa nu fie agreata de instantele de judecata. Ignorarea sa, in practica, era in opozitie cu potentialul pe care i-l recunosteau teoreticienii, atunci cand o calificau ca fiind singura solutie apta sa regleze anumite situatii injuste.
Exemplul deja clasic era acela al contractelor de locatiune din anii 1990, incheiate pentru o durata de 20-25 de ani, avand ca obiect terenuri si spatii de productie. 10 ani mai tarziu, proprietarul se afla in postura ingrata a celui care nu a putut anticipa evolutia pietei de profil din anii 2000 si care nu putea beneficia, din punct de vedere al reglementarilor existente, de niciun remediu practic pentru a obtine o majorare a pretului locatiunii sau incetarea respectivului contract.
Fundamentata pe teorii ingenioase, precum a clauzelor subintelese privind stabilitatea economica, a bunei-credinte si a echitatii, a imbogatirii fara justa cauza sau a fortei majore, impreviziunea nu a fost acceptata de practicieni ca fundament viabil al unor actiuni tinzand la reajustarea echilibrului contractual. Reticenta instantelor se explica prin lipsa unei reglementari a acestei institutii in vechiul Cod Civil, dominat de principiul suveran contractul este legea partilor.
Reglementarea noului Cod Civil este rezultatul unei schimbari radicale a viziunii legiuitorului. Fosta perspectiva traditionalista este inlocuita de o reglementare laxa, care permite judecatorului sa intervina pentru a ocroti interesele cocontractantului afectat de evolutia pietei. Ca rezultat al acestei interventii, instanta va putea dispune fie adaptarea contractului (astfel incat beneficiile sa fie echitabil repartizate intre parti), fie incetarea acestuia.
Interventia instantei intr-un domeniu rezervat in trecut doar partilor (acela de a modifica sau in
