Morala, moralitatea, moralismul, moralizarea – sînt, de vreo douăzeci de ani, cuvinte-vedetă ale lumii româneşti. Toată lumea se simte îndreptăţită să judece pe toată lumea, toată lumea e foarte exigentă şi foarte competentă, cînd e vorba să-şi pună semenii în insectarul derapajului etic. Pe de altă parte, nimeni nu suportă să fie privit cu binoclul întors, să devină obiect al verdictului moralizator. Cei mai feroci dintre judecători sar ca arşi dacă cineva îndrăzneşte să le pună la îndoială virginitatea, legitimitatea, autoritatea. Ne place morala, dar urîm pe moralişti…
Un nărăvit demon al clasificării m-a împins, în zilele din urmă, să încerc o rapidă sistematizare a domeniului. Am identificat patru feluri de a înţelege şi practica cultul diafan al eticului.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile1. Gesticulaţia morală. (Constantin Noica o califica drept expresie a „eticului gol“.) E vorba de a-ţi pune în scenă comportamentul, slujind, de fapt, propria statuie. Te porţi în aşa fel, încît să observe ceilalţi cît eşti de intransigent, de „onorabil“, de inflexibil. Dai, neîncetat, un nobil spectacol de „coloană vertebrală“. Practici morala pentru alţii, te străduieşti să fii „impecabil“ de dragul ecoului public. Subtextul e de tipul: „Ştii dumneata cu cine ai de a face? Eu sînt cel care n-a votat constituţia lui Carol al II-lea, cel care a scris sute de apeluri mobilizatoare, cel care a activat în Piaţa Universităţii din ’90 etc.“. În general, gesticulaţia morală se desfăşoară grandios mai ales cînd nu există riscuri, cînd poţi arbora postura granitului etic, fără să te expui vreunei consecinţe inconfortabile. Sub regimurile autoritare, eticul „se amînă“ sau devine apanajul unei minorităţi.
2. Relativismul moral. E la antipodul gesticulaţiei. Posturii monumentale a moralităţii „de scenă“,
