- fragmente fragede din arta supravieţuirii -
Oraş mic. Sau „mic orăşel“, cum spun suav mulţi reporteri din partea asta de lume. Poate fi şi comună. Ce s-o mai lungim, poate fi şi sat. Dacă ne enervăm (şi ne enervăm!), poate fi oriunde în România. Nu contează dimensiunea localităţii. Deşi, pînă la urmă, cu durere în suflet, tot trebuie să recunoaştem că mărimea contează. Explic îndată de ce. Pentru că, într-o localitate mică, zvonurile, şuşotelile, bolboroseala veştilor etern reşapate funcţionează altfel. Ştirea, fie reîncălzită, fie proaspătă, are cu totul altă greutate într-o adunare umană de mici dimensiuni, cu tabieturi nezdruncinate şi somn obligatoriu după masa de prînz. În fine, n-o mai lungesc, am senzaţia că deja v-am pierdut, de la primele rînduri. Pentru noi, ăştia, puţini, cîţi om mai fi rămas, povestea merge mai departe aşa: oraş mai degrabă mic, tensiuni eterne, bîrfe, invidii, politeţe obsesivă care maschează uri cumplite, imagine idilică a aşezării cochete îndărătul căreia se ascund tristeţi abisale. Am pierdut enorm cu localizarea poveştii. Cer scuze şi celor foarte puţini care au mai rămas pînă la rîndul ăsta. La urma urmei, nici nu e aşa de importantă localizarea asta. Zicem undeva în România, şi gata. Basta! Trecem la treabă.
DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă"Uneori, zvonurile despre cineva care a rupt bariera destinului şi a părăsit tristeţea aşezării natale încep aşa – Ehe, a apucat bine a lu’ cutare… Asta înseamnă că cel evadat sau, mă rog, propulsat dincolo de graniţa lagărului natal e urmărit de la distanţă, cu ochii minţii unei comunităţi unite de depresia colectivă. Singura solidaritate a celor care suferă de aceeaşi tristeţe e urmărirea evadaţilor. Iar zicerea cu „a apucat bine“ se poate citi, auzi, in
