Cartea spune să nu risipeşti, ca să nu te risipeşti. Dar să şi cauţi fiindcă vei găsi. Nu mai zic de curajul de a bate pentru că în mod sigur ţi se va deschide. Şi, poate, înainte de ba nu! şi de cum vin astea împreună?, ar fi necesar un exerciţiu iluzoriu. Al singurătăţii. Ştim bine toţi că, oricît ne-am strădui şi-oricît am arunca din noi oameni şi pietre, singuri nu sîntem niciodată. Şi nici unici. Ascultă, Israele, Dumnezeul tău este Unul şi Unic. Iar noi, despărţitori nu prin fire, ci prin adăugare, am mers cu timpul şi-am întreit cu taină înţelesul. Nu, nu mi-e gîndul la diferenţe de credinţă, nu te teme. Nu am deprinderea şi nici plăcerea, nu mai zic de abilitatea de a ţine lecţii. Vorbim şi noi, ca oamenii.
Cînd afli că în tine sînt mai mulţi oameni, nu fiinţe, ci persoane, întîi te sperii, apoi te superi şi-n urmă te resemnezi. Şi-ncepi să trăieşti aceste ipostaze alternativ ori simultan. Eşti violent fiindcă ţi-e frică ori temător din renunţare. Sau alte combinaţii de cîte două ori toate trei. Nu spun că nu adaugi şi nuanţe, pentru că poţi, nu neapărat pentru că ţi-ai dori. Pînă la urmă, pe cîte dintre cele pe care le vrem le şi facem? Dar inversul?
ce e omul, dincolo de alcătuirea lui carnală?
am sute sau, poate, mii de răspunsuri la întrebarea asta.
în afară de unul, toate celelalte sînt false şi prosteşti.
dacă viaţa m-a învăţat ceva, m-a învăţat că singurul răspuns valabil la întrebarea asta e ăsta:
omul e timp.
şi, dacă-ntr-un azi oarecare, v-aţi gîndit la propria sinucidere, ştiţi că am dreptate.
Am vreme şi n-am niciodată timp. Şi risipesc cu bucurie sau cu năduf ori, poate, cu durere tot ce ştiu să pot, căutînd să aflu cine sînt. Şi cînd m-am liniştit aflînd un pic dintr-un mine, vine unul dintre celelalte de dinlăuntru şi se dezbracă, de nou, cerîndu-mi să-l înfăş şi pe el. Unul leagănă, altul plînge. Eu
