După 1989, poporul nostru blînd, paşnic şi ospitalier a descoperit – printre alte minuni ale modernităţii neasimilate la timp şi ale postmodernităţii inevitabile – concurenţa. Ea s-a strecurat – cum se spunea în limbajul comunist deloc modern şi cîtuşi de puţin postmodern – „în toate sectoarele de activitate, în viaţa economică, politică şi social-culturală a patriei noastre“. Am impresia însă că ne-a prins pe picior greşit.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe anComunismul a provocat o ruptură în evoluţia firească a societăţii. Dincolo de condamnarea politică, de procesele morale ori de teoriile dlui Iliescu privind „prăbuşirea de la sine“ a sistemului în decembrie 1989, urmele comunismului ne însoţesc încă în viaţa de toate zilele şi se văd mai limpede „la firul ierbii“ decît la nivel de sistem. Colectivismul şi asistenţialismul impuse de comunism – şi placate atît de eficient pe o trăsătură mai veche a culturii noastre, în care apartenenţa la comunitate e valorizată mai mult decît individul – sînt încă dominante, dar au creat, în anii tranziţiei, o curioasă simbioză cu un fel de individualism deprins pe apucate, pe măsură ce societatea s-a deschis şi s-a „occidentalizat“. Reflexul de a cere totul de la Stat şi de a ne deplînge soarta în cor (pentru că valorile noastre nu sînt recunoscute în lume şi noi, ca popor, ne definim aşa şi pe dincolo...) e dublat astăzi de tentativele individuale ale fiecăruia de a-şi construi viaţa cum crede şi de a-şi exprima liber opiniile (uneori zgomotos şi vehement). Pentru că n-am asimilat la timp unele valori şi reguli ale convieţuirii şi ale construcţiei sociale (sau le-am uitat în anii comunismului), exprimarea recentelor noastre libertăţi se face adesea încălcînd libertatea celorlalţi, iar concurenţa se transformă în sauve qui peut. Uitaţi-vă