Regimul comunist nu poate fi înţeles în absenţa setului de practici destinate să guverneze spaţiul cultural. Ambiţia totalitarismului nu este doar aceea de a face să se nască o infrastructură instituţională. În egală măsură, regândirea modului în care se organizează artele ţine de esenţa însăşi a unui mod revoluţionar de a aborda societatea. În comunism, iar aceasta este una dintre dimensiunile care nu pot fi ignorate, nimic nu se dezvoltă, în planul producţiei simbolice, în afara acestui control motivat ideologic.

Sinteza lui Cristian Vasile, “ Politice culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu- Dej”, reconstituie, printr-o atentă şi nuanţată interogare a arhivelor, demersul prin intermediul căruia viziunea Partidului Muncitoresc Român devine reperul central al câmpului cultural. O dată cu abordarea lui Cristian Vasile, prejudecăţile sunt demontate, iar miturile colportate inerţial confruntate. Ceea ce a putut apărea, unora, ca un interval de dezvoltare organică al mediului intelectual autohton este citit de Cristian Vasile ca un capitol în care demnitatea individuală este abolită, în numele comenzii de partid.[1]

Căci statul muncitorilor şi ţăranilor, cel care promite, la zidirea sa, să aducă deplina emancipare a creatorului de sub jugul capitalist propune instituirea unei servituţi infinit mai aspre şi degradante- dependenţa de Republica Populară este dependenţa de un stăpân capricios şi brutal, ale cărui decizii sunt gândite în funcţie de dinamica rivalităţilor şi cabalelor ideologice. Noutatea radicală, evidenţiată minuţios de Cristian Vasile, este amploarea fără precedent a controlului care vizează eliminarea, integrală, a oricărei forme de alternativă la linia oficială. Intelectualul este prins în patul procustian pe care îl administrează suita de instituţii pilotată de P. M. R.

Îi revine lui Cristian Vasile privilegiul de a fi acea voc