În martie, la Sala Palatului, avec sa guitare magique pe post de translator dintre suflete (de parcă acestea ar avea nevoie să li se spună cum trebuie să vibreze de exuberanţă sau să se frângă într-un adânc de lacrimă), a sosit Enrico Macias. Într-o revărsare de acorduri franco-arabo-hispano-juive, cântăreţul ne-a botezat în armonie, ducându-ne prin timp înapoi, spre cei care vom fi fost când robi, când regi, când fir de iarbă, când tăcere, când dor… Dar dor încă rămânem, cât timp ne-om aminti de la femme de mon ami, de un Paris în care ne va fi surâs odată un chip frumos ca o promisiune de fericire, de o plecare din ţara pe care n-o poţi lua pe tălpile pantofilor câtă vreme îţi stăruie în amintire doi ochi de ape tremurate de la pluie de l’adieu, de nişte enfants de tous pays, în fragilitatea cărora stă chiar tăria şi puritatea lumii, de nişte fete frumoase – honneur de leur famille. Mica orchestră formată din şapte instrumentişti, internaţională şi ea precum graiurile în care a cântat Macias, este o mare familie în care fiecare membru îşi ştie perfect rolul şi locul în rotundul partiturii. Într-un moment de respiro, într-un gest de eleganţă firească, solistul, mare senior, ni l-a prezentat pe Publicitate fiecare în parte, fiecare „prezentându-se“ la rându-i cu un eşantion de virtuozitate interpretativă, în aplauzele publicului. Fără costume cu sclipici, fără scenă invadată cu fuioare de fum, fără zgomot de tobe, fără niciun fel de stridenţe, recitalul a fost cu siguranţă un fel de cărare a întoarcerii în noi, în sală publicul fiind preponderent ajuns la vârsta întomnărilor. Despre cei tineri şi foarte tineri – numai de bine. Lumina din ochii lor avea ceva din cadrul revelaţiei că muzica nu prea ştie să îmbătrânească, dar că prin ea sufletul se înţelepteşte. Şi-apoi, refrenul acela ca o bună vestire: Tu n’es pas seul au monde – nu eşti singur pe lume