De cîţiva ani, merg săptămînal în piaţa Obor, din obişnuinţă şi din motive practice – e aproape, îmi este la îndemînă. În fiecare sîmbătă dimineaţă, odată cu mine, jumătate din locuitorii de pe Calea Moşilor, şoseaua Ştefan cel Mare şi din cartierul Colentina se revarsă spre Obor cu paporniţe şi cărucioare. De fapt, piaţa începe încă de la gura de metrou, de unde poţi cumpăra fleacuri de proastă calitate la doi lei (prosoape-de-bucătărie-brichete-răzătoarea-minune-ciorapi-de-damă-ţigări-şi-icre-de-manciuria-avem... şi această incantaţie îţi răsună în minte tot restul drumului), se continuă pe platoul din faţa magazinului Bucur unde îţi poţi repara „la minut“ fermoarele „la maestrul Coco“ sau la concurenţa lui Coco, Cocoş, apoi ia diferite forme, de la bazar la talcioc de vechituri sau la mici tîrguri încheiate de-a dreptul pe trotuar sau în parcare (cum ar fi cele cu telefoane mobile furate), pînă cînd ajungi în sfîrşit la hală şi la tarabele pieţei propriu-zise, cele cu legume şi zarzavaturi.

Mulţi spun că Oborul nu mai e ce-a fost, şi nu se referă neapărat la perioada „de glorie“ a Tîrgului Moşilor care a fost atestat documentar acum trei secole. Chiar şi în ultimii 20 de ani, piaţa Obor a cunoscut perioade de înflorire şi de decădere, depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile. S-a demolat, s-a reconstruit, tarabele au fost mutate dintr-o parte în alta, negustorii au migrat mai la dreapta sau mai la stînga în interiorul aceluiaşi perimetru, aşa că astăzi trebuie să te reorientezi pentru a cumpăra murături sau şosete. Vremurile în care mergeai în Obor pentru a asculta noile hit-uri în materie de manele – iar, pe fundalul sonor, concurenţa era între Salam şi Minune – sau cele în care, atunci cînd dispăreau subit cîinii vagabonzi, apăreau în mod suspect mai multe dughene cu mici au apus de mult. Haosul balcanic de aici a început să capete un aspect