Având în vedere că nu statul mi-a dat viaţă, nu văd de ce ar avea misiunea de a veghea la modalitatea în care ea se termină. Afişele care interzic suicidul asistat sunt inumane pentru că dreptul la viaţă nu înseamnă constrângerea la viaţă.
Tânărul Werther al lui Goethe este un bestseller suicidal. Cu adâncă emoţie aplaudăm „Tosca” la operă, iar unul din cele mai importante premii literare germane îi poartă numele lui Heinrich von Kleist – care s-a împuşcat. Ernest Hemingway nu era grav bolnav, ci pur şi simplu nu mai vroia să trăiască, la fel ca Virginia Woolf sau Yukio Mishima. Aceste destine sunt unanim acceptate, iar opera artiştilor apreciată peste secole. Atâta vreme cât fiecare din cei de mai sus a utilizat un mijloc de asistenţă suicidală – fie pistol, sabie sau otravă – de ce aplicăm standarde duble la oamenii simpli din vremurile noastre?
Bogaţii contemporani au permisiunea societăţii să se ducă în Elveţia să-şi cumpere moartea. Dar şoferul de TIR sau brutarul de la colţ cu ce e mai prejos? Dacă ne amintim, Marilyn Monroe nu era desfigurată de un cancer atunci când s-a sinucis şi lumea tot îi preţuieşte amintirea. Ce să mai zicem de Kurt Cobain sau Heith Ledger mai recent?! Se pare că pentru noi, oamenii de rând, decizia e luată de funcţionarii statului. Dar ar trebui să fie invers. Ei sunt angajaţii mei, sunt plătiţi de mine, dar nu ca să decidă pentru mine. Fie cancelar, fie ministru sau, mai rău, un birocrat de la Bruxelles – niciunul nu are ce căuta în viaţa mea şi, cu atât mai mult, în sfârşitul vieţii mele.
Cert e că din punct de vedere teologic, filozofic sau juridic nu se poate trage o concluzie valabilă pentru noi toţi. Liberul arbitru înseamnă o decizie a conştiinţei fiecăruia, nu iresponsabilitate. Ambele fiind în esenţă libere trebuie să subliniem că dreptul la viaţă nu echivalează cu constrângerea de a trăi. Şi dreptul de
