Deşi accept insistenta banalitate ca niciodată să nu spui niciodată,

nu mă pot reţine să afirm, cu toată dîrzenia de care mai sînt capabil în articularea cuvintelor,

că niciodată, în ţara asta,

oamenii nu s-au înjurat cu atîta intensitate, dezinvoltură şi violenţă, ca azi,

oriunde s-ar găsi, în piaţă, în berărie, în farmacie, în lift, în bloc şi pe blog, în Parlament şi, desigur, la Televiziune.

Sînt la cîteva zile distanţă de teleurletele unui europarlamentar român la adresa unui arbitru de fotbal, tot român, care nu acordase un penalty în favoarea echipei în care „bagă banii“ potentatul acela, care ne reprezintă la Strasbourg. Din „nenorocitule!“ – ca bun început – pînă la „jigodie“ şi „ticălos“, trecînd şi prin „trădător de neam“, culminînd cu „papagalule“ (ceea ce dezechilibra spre pitoresc), sărmanul moderator nu l-a putut domoli, nicicum întrerupe. Oricum, conform unei mai vechi înţelegeri, „dacă vă amendează pentru mine, plătesc eu!“. Era acelaşi care, cu cîţiva ani înainte, s-a teleporcăit memorabil şi fără consecinţe cu un alt destrăbălat, unul spunîndu-i celuilalt: „oligofren“, primind în replică: „eşti o zdreanţă“, amîndoi convenind, peste un timp, că s-au certat, dar nu s-au înjurat... Dacă i-ai fi făcut în scris de „mitocani“ sau, mai subţire, de „proprietari fără proprietatea cuvintelor“, ţi-ar fi răspuns că-i doare-n şapcă. Curios, nici unul, nici altul nu s-au făcut de mahalagii, căci – şi asta e semnificativ – mahalagiu nu mai e o vorbă grea, nu face rating, poate că nici suficient de umilitoare. Se preferă – pentru a ocoli orice eventuală culpă – a numi torentul de măscări „pamflet“.

Dacă e pamflet, poţi zice ce vrei şi nu-ţi face nimeni nimic, fiindcă e gen literar, „bă, boule!“: se porneşte de la „bă“ – niciodată nu a fost o asemenea invazie de „bă“ – şi se pamfletizează fără mare efort, cu indiscutabilă naturale