Remarcam săptămîna trecută că realegerea lui Herman Van Rompuy ca preşedinte al Consiliului European nu a fost deloc ştire. Şi nu doar în presa din România autistă şi la evenimente externe, şi la evenimente care implică prea mulţi domni în costume şi prea puţine domnişoare fără costum. În schimb, această presă a acordat o atenţie specială unui domn la costum care nu ocupă vreo funcţie deosebită în acest moment, alta decît aceea de a fi el însuşi: Tony Blair. Şi aşa ne aducem aminte că, atunci cînd se analizau candidaţii dintre care urma să se aleagă primul preşedinte al Consiliului European, numele lui Blair a fost intens vehiculat. Şi intens contestat. Era o ultimă tentativă de a face din acest post ceva mai mult decît compromisul instituţional la care se ajunsese în textul Tratatului şi pe care vi l-am descris data trecută. Adică, formal, viitorul preşedinte ar fi avut tot rolul de a stabili agenda şi de a facilita consensul, dar aici intervenea greutatea personajului. Una este ca turul telefoanelor spre liderii guvernelor naţionale să fie făcut de un fost premier belgian despre care abia se auzise în restul ţărilor europene, şi alta de către un fost premier britanic care a reformat întreaga mişcare de stînga europeană, a pornit cîteva intervenţii umanitare (sau războaie, cum vreţi) care au schimbat faţa lumii şi a fost unul dintre motoarele principale ale marii extinderi a UE spre Est. Pentru că aşa cum unii şi-au amintit prin România că îi datorăm şi lui Tony Blair închiderea negocierilor de aderare, amintirea respectivă există şi prin alte state din Est.

DE ACELASI AUTOR Ponta veneţianul, Antonescu cruciatul, Băsescu constituţionalistul Dicţionar de intervenţii UE în treburile interne Dragă Parlamentule, ajută-mă să te respect Moscova nu mai are răbdare cu noi. Dar cui îi pasă?Deci, ideea ca Blair să devină primul preşedinte urma să compenseze prin g