După sistemul „gură-la-ureche“ şi după presa scrisă, au intrat în slujba Măriei Sale Informaţia – electronicele: radioul şi televiziunea. Iar acum, iată, se afirmă, tot mai impetuos, Prâslea cel voinic, internetul. Dacă televiziunea, graţie imaginii şi evoluţiei tehnicii, pe lângă capacitatea ei uimitoare de a informa (imaginea e „credibilă“ şi când minte), este considerată concomitent „raiul dezinformării“, internetul este, sub acest aspect, mai mult decât atât, afirmă Vladimir Volkoff, în al său „Tratat de dezinformare“: este însuşi lăcaşul zeilor, Olimpul dezinformării. Doar că nu orice stângăcie, nu orice dovadă de necunoaştere este dezinformare. Dezinformarea (opiniei publice), ca şi intoxicarea (factorilor de decizie), ca şi calomnia sau bârfa (între „persoane de încredere“, prieteni sau cunoscuţi), ca să-şi merite numele, toate acestea cer profesionişti. Informezi sau converteşti pentru o cauză (nobilă sau dimpotrivă)? Răspuns parţial ipocrit: informezi. Dar noi, acum, nu pe teritoriile informării şi dezinformării ne aflăm, ci pe cele ale amatorismului cu pretenţii. Un prim exemplu. Oră de seară. Pe ecran ni se prezintă o încăpere cu mobilier străvechi, cu penumbre, cotloane, unde ne-am aştepta să existe şi niscai păianjeni, deşi sigur nu vom vedea aşa ceva, ceainice aparent coclite, plus vitralii la fereşti... Decor de Harry Potter. Dar, surpriză, din acest decor se aude o voce frumoasă, feminină, rostire rotundă, limba română corectă, cu întrebări puse ezitant, totuşi, bâlbâit pe alocuri, cu precipitări semidocte, etalarea unor cunoştinţe pe care „vocea“ nu le prea posedă şi care cad în răspăr, chiar dacă uneori sunt bombastic elogiatoare. Un peisaj audio-video aducând, ciudat, a magazie de vechituri. Când planul se lărgeşte, peisajul învie ca Publicitate prin farmec. Ca invitat al Deliei Budeanu („vocea“), eminentul prof. dr. Vladimir Beliş şi m