De cîtva timp – luni, chiar ani – încerc să depăşesc cadrul, cadrul ales, e drept, nu impus al teatrului pe care-l urmăresc şi despre care scriu ca despre o „a doua viaţă“, viaţa nopţii, a sălilor, a scenelor. Sentimentul că am „văzut toate piesele“ aşa cum Mallarmé „citise toate cărţile“ mi s-a impus progresiv şi azi resimt dorinţa de a mă plasa uşor „în afara cadrului“. În franceză termenul e şi mai exact: „hors – scène“, alături sau dincolo de scenă. I-am propus lui Andrei Pleşu o cronică lunară din această perspectivă căci mi s-a părut decisiv să nu capitulez în faţa secătuirii care mă ameninţă şi imperativ să mă îndepărtez – passager – de cadrul pe care ani de-a rîndul îl admisesem. Există o „lege a cadrului“ al cărui respect produce focalizare, dar ea suscită şi un anume apetit de eliberare. Mă întreb dacă, împreună, nu alternează după ritmul Coloanei lui Brâncuşi… concentrare, dilatare. Ambele necesare.
Odată acordul Dilemei vechi primit, împreună cu Mircea Vasilescu am precizat „un cadru“ – un text lunar, consacrat evenimentelor şi întîlnirilor „ne-teatrale“ cu artele din „exterior“. Din „micul exterior“, căci, o ştim, „marele exterior“ e acela al dispariţiei, al îndepărtării definitive. Şi, mă întreb perplex: oare această experienţă care debuteză acum e, secret şi neprevăzut, primul pas către acolo? Nu astfel am gîndit-o, dar ea răspunde unei dorinţe ascunse: Să mă duc, fără a ajunge neapărat, altundeva… nu departe, dar altundeva!
DE ACELASI AUTOR Teatru-n puşcărie? Fotografiile excesului 1917 Muzeul Preşedintelui şi cadoul politicŞi de aceea, timid, acum, pentru debut, limitez distanţa şi evoc acest domeniu vecin „cadrului“ – dansul. La Centrul Pompidou o mare expoziţie disparată şi revelatoare i-a fost consacrată. Danser sa vie – astfel a fost intitulată. Acolo, intrînd, trecînd de la o sală la alta, nu atît tablourile interesează, tablouri
