Antagoniştii de aldosteron au fost utilizaţi în tratamentul insuficienţei cardiace încă din anii ’60 ai secolului trecut. Studii clinice ample, realizate recent, au demonstrat beneficiile acestei grupe terapeutice, dar clinicianul trebuie să ia în considerare şi eventuale efecte secundare, atunci când prescrie tratamentul. Un articol semnat de dna dr. Camelia Cristina Diaconu.
Tratamentul insuficienţei cardiace a evoluat dramatic în ultima jumătate de secol. În urmă cu 50 ani, tratamentul standard era alcătuit din dietă hiposodată, digitală, diuretic tiazidic şi repaus absolut la pat. Ulterior, un agent farmacologic nou, spironolactona, s-a dovedit a fi benefic în tratamentul pacienţilor cu insuficienţă cardiacă refractară, prin blocarea retenţiei de apă şi sodiu, mediate de aldosteron. Studiile au demonstrat şi beneficiile adiţionale ale tratamentului cu spironolactonă, cum ar fi inhibarea proliferării fibroblaştilor din cord, inhibând astfel remodelarea cardiacă. În ciuda acestor date, utilizarea spironolactonei în practica de zi cu zi a fost destul de restrânsă până în 1999. Studiul RALES a fost primul trial randomizat controlat, de scară largă, care a cercetat efectele spironolactonei la pacienţii cu insuficienţă cardiacă. Cercetarea a înrolat 1.663 de pacienţi cu insuficienţă cardiacă sistolică clasele III–IV NYHA (fracţia de ejecţie – FE – de cel mult 35%). Schemele de tratament ale acestor pacienţi au inclus inhibitori ai enzimei de conversie (IEC) şi diuretice de ansă; aproximativ 10% din bolnavi foloseau terapie betablocantă. Acest trial, desfăşurat pe o perioadă de 24 de luni, a comparat spironolactona 25–50 mg/zi (doza medie 26 mg) cu placebo. Rezultatele au demonstrat efectele benefice ale spironolactonei, cu scăderea mortalităţii de orice cauză (34,5% vs. 45,9%, hazard ratio 0,70, interval de confidenţă 0,60–0,82). Deşi a existat o
