În Europa şi-n genere în lumea occidentală, vinerea n-are tocmai o legendă rea (mai puţin pentru anglo-saxoni, cînd pică într-o zi de 13). În cuprinsul săptămînii, vinerea e ziua ante, o avanpremieră a tihnei din weekend. În basmele lui Ispirescu, Sfînta Vineri e o vădană cam antipatică (n-am înţeles prea bine de ce, din moment ce vineri vine de la zeiţa Venera); în discografia trupei The Cure, vinerea e ziua cu care dragostea rimează cel mai bine („Friday, I’m in Love“, 1992). Pe scurt: mie totdeauna mi-au plăcut zilele de vineri.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?Aproape că-mi pot imagina şi acea vineri de 2 aprilie 1982. Eram în clasa a IX-a a unicului (şi inegalabilului) liceu de filologie-istorie din Craiova – actualul Colegiu Naţional „Elena Cuza“ –, aveam orele după-amiaza şi obişnuiam, în drum spre şcoală, să cumpăr de la un chioşc de ziare (erau fix patru în drumul meu) revista Lumea. Pentru cititorii tineri: Lumea era un săptămînal românesc de politică externă, apărut pe la mijlocul anilor ’60 (şi dispărut la începutul anilor ’90), emblematic pentru noul curs al comunismului din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej. Cu toate concesiile inerente (primele pagini erau de necitit în anii ’80), revista era bine scrisă şi, oricum, era o fereastră deschisă spre lume – într-o Românie care pe-atunci nu excela în ferestre, ci în ziduri. Ei bine, în prima zi de vineri a acelui aprilie ’82, la celălalt capăt al lumii izbucnea un război: forţe armate argentiniene debarcau pe nişte insule din largul coastei lor (aflate sub steag britanic din 1833), numite Falkland (de britanici) sau Malvinas (de argentinieni). Londra răspundea trimiţînd un corp armat, şi aşa a început un conflict de 74 de zile
