Succesul cărţii domnului Lucian Boia – Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Editura Humanitas, 2011 – e imens. Mai toţi cei pe care îi cunosc au citit cartea şi jubilează în tristeţe: părerea lor proastă despre fibra etică a intelectualului român se confirmă acum, iată, cu dovezi istorice sistematice. Eu însumi simt această plăcere ciudată, a confirmării în pesimism. Am cea mai proastă părere despre aventurile politice ale celor mai mulţi dintre intelectualii români de atunci, ca şi de acum. Lista intelectualilor compromişi prin derapaje politice este imensă. Lista marilor intelectuali murdăriţi de politică coincide, în mare, cu lista miturilor culturale ale României moderne. Există, însă, un caz, unul singur, în care cred că dl Boia comite o nedreptate: George Enescu.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceÎn cartea dlui Boia, cazul Enescu e prezentat într-o pagină (272-273). În esenţă, momentele de cădere ale marelui muzician sînt, după dl Boia, trei: a mers într-un turneu în URSS unde a fost primit triumfal, a devenit şeful subsecţiei de muzică la ARLUS şi, cel mai grav dintre toate, a fost candidat pe listele comuniştilor la infamele alegeri din 1946. Dl Boia încearcă şi o explicaţie: influenţa soţiei. Ni se spune că Enescu era apolitic, pe cît de prezent în viaţa muzicală a ţării acelor ani, pe atît de absent din viaţa politică. De fapt, ni se mai spune că Enescu era „absent faţă de tot ce se petrece în jur“. Soţia lui, Maria Cantacuzino (năcută Rosetti-Tescanu), era, însă, altfel. Dl Boia speculează că ea l-a împins spre asemenea cedări. Se prea poate. Doar că fiecare dintre cele trei momente pe care dl Boia le contabilizează la pasivul etic al lui Enescu sînt foarte discutabile.
Viaţa cuiva nu se compune din evenimente disparate, fără legătură între ele. Biograf
