Un film de pe Animal Planet ne aduce sub privire secvenţe pline de dramatism din viaţa eroilor săi necuvântători: un leopard târăşte maimuţa, pe care abia a ucis-o, între ramurile unui arbore, dar, pe când se pregăteşte de festin, descoperă, agăţat de mamă, puiul acesteia, un ghemotoc de blană din care numai ochii arată că e viu. Oricât ai fi de stăpân pe tine, nu poţi să nu te cutremuri la gândul că vei fi martorul unei scene cumplite. Numai că mama natură are alte legi, mult mai drepte şi mai neclintite decât ale noastre, fiinţe raţionale. Animalul acela crud şi puternic, care a ucis ca să-şi astâmpere foamea, puţin descumpănit de descoperirea sa, s-a apropiat de pui, l-a desprins destul de greu de blana mamei, apucându-l de ceafă cu gura, l-a aşezat la un loc mai sigur şi apoi l-a lins ca pe propriul pui, l-a lăsat să se agaţe de blana sa, l-a lins din nou, parcă vrând să-i alunge spaimele. Ce va fi nu este greu de presupus, puiul fiind prea mic ca să se hrănească singur. Dar… legile supravieţuirii nu trebuie subestimate. Filmul evocat ne obligă să ne întrebăm: oare ce se întâmplă cu noi? Oameni cu raţiune, nu animale. Unde am ajuns? Mass-media nu ne menajează: o mamă îşi decapitează, cu seninătate, bebeluşul de câteva luni; o alta, alături de concubin, îşi pune fetiţa abia născută într-o pungă şi o abandonează, ca pe un gunoi netrebnic, în subsolul unui bloc; un tată sinucigaş îşi îneacă copiii legaţi de el, neoferindu-le nici şansa zbaterii în ghearele morţii; o farmacistă anunţă poliţia că a „găsit“ un nou-născut printre blocuri, de fapt propria sa odraslă… Şi asta numai în decurs de câteva zile! Unde am ajuns? Cum de s-a degradat în aşa hal sentimentul matern încât să ne fie ruşine să vedem cum acţionează o sălbăticiune? Unde am coborât? Ce va urma? Cum mai putem reveni la normalitate? (…) Cine se face vinovat? Există un vinovat? Ori – cum încli