Mi-a plăcut mult ce zicea Radu Vancu anul trecut, într-un interviu din revista braşoveană Corpul T, despre „proba scriitorului“, despre felul în care, înainte de a te apuca de scris, ar trebui să te şi desensibilizezi, să poţi s-o încasezi lejer, să te doară ca în vis. Mi-a plăcut şi că n-a dat-o ca pe-o lemă, ci simplu, ca pe-o probă sportivă, de rezistenţă: „Să încerce“ – zicea poetul sibian – „să vadă dacă pot fi scriitori, să încerce să scrie un text în care să fie cît de cruzi pot ei, fie cu ei înşişi, fie cu cei apropiaţi. Acolo se vede textul scriitorului, dacă eşti în stare să faci asta, dar trebuie să vezi dacă poţi să fii suficient de crud cu tine şi cu ceilalţi pentru că dup-aia, cînd o să publici, o să fie tot ca un fel de cruzime faţă de tine să te expui în faţa celorlalţi... Dacă eşti în stare să te expui aşa şi să nu-ţi pese... n-are cum să nu îţi pese de reacţii, dar măcar să o încasezi lejer, fără să te doară prea tare, să te desensibilizezi, cum se zice în scurt, atunci poţi să fii scriitor, dacă nu... nu“.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăFără îndoială, Radu Vancu ştie prea bine despre ce vorbeşte, iar avertismentul dat tinerilor aspiranţi, poate studenţilor săi de la literele sibiene, e cel al unui „maestru“ al cruzimii. Cruzimea sa însă – mai ales cea din tulburătorul kaddish Amintiri pentru tatăl meu – este una îndreptată spre sine, o autoflagelare continuă, dusă (cu fiecare carte) cît mai aproape de perfecţiunea unui harachiri. Avem aici o scenă originară, iar în jurul ei, reconstituirea liminală, de neuitat (pentru el, personajul, dar mai ales pentru noi, cititorii) a unei biographii literare în parcurgerea căreia nu trebuie să ne suspendăm vreo clipă neîncrederea, poate şi deoarece cruzimea, ingredientul ei principal, este în acelaşi timp o marcă, de elecţie, a vieţii reale. Iat