Filmul lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, prezentat la ultima ediţie a Festivalui Internaţional de Film Bucureşti, care s-a încheiat recent, a fost, pentru mine, cel puţin, o revelaţie. Şi din punct de vedere estetic, dar şi (anti)nostalgic şi autoreferenţial, să zicem.
De ce? Pentru că în familia din film se regăsesc trăsături ale propriilor noastre (ale unora dintre noi) familii. Exagerînd, familia lui Marius (Şerban Pavlu) poate fi considerată un fel de prototip extrem al familiei româneşti tipice. În sensul că există, repet, cel puţin din punctul meu de vedere, o înclinaţie către exprimarea excesivă a emoţiilor, eufemistic vorbind, în multe familii neaoşe. O aplecare către dramatism şi violenţă cel puţin verbală: să spunem tot ce avem de spus, indiferent în ce situaţie sîntem, şi să nu lăsăm de la noi, ca nu cumva să părem mai proşti decît alţii.
Şi în familia mea, extinsă, se vorbea tare (excepţie făcînd, paradoxal, tocmai tatăl meu), se ţipa, pe alocuri, sau se spuneau, uneori, cuvinte dizgraţioase. După care, cumva, toate treceau, lumea se împăca (e drept că violenţa rămînea la nivel verbal) şi viaţa mergea înainte, cu aceeaşi rutină: membrii familiei nu dezertau de la obligaţiile de zi cu zi doar pentru că se bălăcăriseră, discret, cu o seară înainte.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuTocmai de aceea şi pentru mine, una, a spune în faţă lucruri neplăcute şi a ridica tonul nu a însemnat, mult timp, mare lucru: mi se părea ceva firesc şi care nu contează… Exista un tip de discurs, cumva între lamentare şi violenţă, pe care l-am surprins şi la Marius, din film: cel care îl susţine se situează undeva între victimă şi agresor. Victimă – pentru că într-un stil tot arhicunoscut, eroul filmului are mereu tendinţa să dea vina pe ceilalţi pentru nenorocirile lui. Nenor
