Biserica încă ardea mocnit. Era mult fum care se împrăştia agale prin cartier. În timp ce pompierii îşi strîngeau sculele, enoriaşii parohiei se ţineau de mîini, formînd un cerc, ca o horă, în jurul ruinelor. Nu dansau, se rugau. Pastorul le vorbea şi le promitea că vor reface biserica din temelii. Vorbea despre libertate, despre egalitate şi despre lupta de generaţii pentru ca ei, negrii, să întemeieze o parohie prosperă acolo, în centrul oraşului. Între timp, ziariştii îşi făceau treaba, era exact ora jurnalului de după-amiază. Toate staţiile locale trimiseseră cîte un DSNG (microbuzele acelea cu antenă de satelit pe capotă), să relateze evenimentul. Reporterii erau cu microfoanele „pe poziţie“, unii transmiteau, alţii făceau ultimele probe tehnice înainte să intre în direct. Cei care îşi terminaseră treaba erau strînşi în jurul unei rulote a departamentului de pompieri, unde se distribuiau gratuit cafea, apă şi gogoşi. Atunci se găseşte şi Angela (soţia mea) să remarce buna organizare, întru folosul presei. Reacţia colegului de la 7ABC a fost promptă: „Noi nu luăm pompierii peste picior. Oamenii ăştia sînt nişte eroi. Noi le sîntem recunoscători pentru că s-au gîndit şi la noi, la presă“. Era în 2002, la şase luni de la atentatele din 11 septembrie, în Washington DC.
DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Priorităţi rurale Sînt expiratReacţia ziaristului american la o replică destul de inocentă nu cred că era pur conjuncturală. În America există profesii care sînt respectate, susţinute, admirate. Pompierii, poliţiştii (în marea lor majoritate), agenţii FBI sau Secret Service, militarii sînt oameni respectaţi în comunitate. Să fii în slujba ţării este o onoare indiscutabilă, nu e ceva de glumă. Nu e vreo noutate. Oricine a văzut mai mult de trei filme americane ştie că eroul pozitiv este fie poliţist, fie procuror, fie ofiţer, fie pom
