Toată povestea asta cu reluarea creditării de care nu mai scăpăm de la sfârşitul anului de graţie 2008 imi aduce aminte de cea cu bătrânica ajutată să traverseze strada împotriva voinţei ei. Adică se vorbeşte în răstimpuri de o chestiune strict comercială, un contract între două părţi, respectiv banca şi clientul, de parcă ea ar putea fi impusă de undeva din ceruri. După cum niciun semizeu nu le-a băgat credite pe gât românilor în perioada împrumuturilor iresponsabile.

Cert este că, de fiecare dată când BNR reduce rata de dobândă de politică monetară, această decizie nu este pusă în relaţie cu evoluţia în scădere a inflaţiei, ci, în mod mecanic, cu încurajarea creditării. Nici memoria pe termen scurt, nici realitatea imediat înconjurătoare nu par să fie suficiente pentru a vedea că, în prezent, reluarea creditării nu este doar o chestiune de costuri şi nici măcar de eligibilitate. Letargia creditării are mult mai mult de-a face cu istoria recentă, ea este o consecinţă logică a relaxarii fiscale şi a politicilor salariale, cel puţin din perioada 2004-2008, care a determinat în corpore băncile şi clienţii să subestimeze riscurile la care se expun. Lăcomia băncilor şi ignoranţa clientelei au condus la un veritabil război al românilor cu instituţiile de credit, ajuns deocamdată în faza instanţelor de judecată. Procesul de împăcare a părţilor va fi unul de durată. Bancile sunt speriate de clienti, iar clientii par ingroziti de banci. Avem de-a face cu o expectativa prelungita, in care cererea si oferta se pandesc reciproc de teama pierderilor viitoare. Din motive, e adevarat diferite.

Mai intai bancile. Nicio institutie de credit nu a falimentat, iar gratie faptului ca activele toxice, ce au facut prapad in strainatate, n-au apucat sa intre in bilanturile bancilor autohtone, nici nu a fost cazul sa se intervina cu bani publici pentru salvari de ultima insta