Provin dintr-o familie de dascăli. Bunicul şi bunica au fost învăţători de sat, pe vremea cînd învăţătorii şi preoţii erau personalităţile comunităţii. Ei, la rîndul lor, erau din familii de dascăli.

Vedeau meseria lor ca pe ceva care dădea prestanţă şi care implica responsabilitate. Responsabilitatea aceasta mergea pînă la amănunte pe care astăzi le-am înţelege mai greu. De pildă, bunicul nu se ducea niciodată la cîrciumă, pentru că i s-ar fi părut neconform cu statutul lui de învăţător şi pentru că nu voia să dea un prost exemplu în sat. Apoi a început războiul şi a ţinut cu tot dinadinsul să se înroleze (deşi ar fi putut să-şi aranjeze să scape), tot pentru a da un exemplu în comunitate. Cum şi pe cîmpul de luptă a avut aceeaşi atitudine, a fost omorît destul de repede.

DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furişLa bunica, sentimentul datoriei şi al responsabilităţii faţă de comunitate s-a manifestat, la fel, într-un mod de neînţeles astăzi. Deşi a rămas văduvă de tînără şi, în plus, cu trei fete de crescut, nu s-a mai căsătorit niciodată şi nici nu a mai avut vreo relaţie cu un bărbat. La un moment dat, am întrebat-o de ce nu şi-a găsit şi ea pe cineva, iar răspunsul ei a invocat iarăşi puterea exemplului: „Ce ar fi zis cei din sat dacă doamna învăţătoare ar fi umblat cu cineva? Nu se putea una ca asta!“. Şi, pentru că „nu se putea una ca asta“, a înfruntat singură greutăţile vieţii şi mizeriile pe care i le făceau comuniştii pentru că soţul îi murise pe frontul de Est. A făcut sacrificii imense să-şi ţină fetele pe la şcoli şi toate trei au ieşit profesoare.

Mama mea a moştenit ea însăşi sentimentul datoriei şi cultul pentru meseria de dascăl. Acum e pensionară, dar încă vin la ea foşti elevi să-i mulţumească.

Aşa stînd lucrurile, pentru mine învăţămîntul e un