Si, totusi, care ar fi acolo solutia? As exclude o noua dictatura tip Gaddafi, dar nu exclud un regim (impersonal) de mina forte care, in anumite conditii istorice, pare o solutie viabila.

La inceputul lui februarie anul trecut izbucnea revolta in Libia. Mai intii in Benghazi, cel mai mare oras din estul tarii, din regiunea istorica numita Cirenaica. Apoi s-a extins spre vest, incercuind treptat Tripoli, capitala, cea mai puternica fortareata a lui Gaddafi. Foarte repede s-a constituit un Consiliu National de Tranzitie, condus - se putea altfel? - de un fost apropiat al lui Gaddafi, ministrul de Justitie Mustafa Abdul Jalil. La fel de rapid au intervenit strainii; intii Franta, care a recunoscut prima Consiliul si a trimis si niste avioane sa-i bombardeze pe-ai lui Gaddafi; apoi Anglia, dupa care, pe 19 martie, au obtinut si un fel de aprobare a Consiliului de Securitate al ONU (rezolutia 1973/2011). In sfirsit, a intervenit si NATO, legitimind in plus interventia franco-engleza, iar sub noua umbrela au pus umarul si americanii, italienii s.a. la eliminarea lui Gaddafi. In toamna scopul a fost atins, insusi Gaddafi fiind capturat - mai mult din intimplare - si omorit ca un ciine. Bucuria a fost mare, invingatorii au iesit cu miile in piete, au scandat fel de fel de lozinci care de care mai triumfatoare si mai optimiste si au tras, conform unei vechi traditii orientale, cu pustile in aer. Intr-un cuvint, urma o epoca a prosperitatii, egalitatii, democratiei s.a.m.d. Adica, dominau optimismul si naivitatea specifice oricarei miscari de acest fel pe care unii - grabiti - o numesc si revolutie. De ce s-au rasculat libienii? Intii, impotriva lui Gaddafi, a familiei si camarilei sale, care conduceau Libia de 42 de ani cu o mina de fier; apoi, impotriva dictaturii ca atare si pentru un regim democratic. Nu in ultimul rind, impotriva saraciei in care traia cea mai mare