La trei ani după evenimentele violente din aprilie 2009 încă nu ştim ce a fost atunci. Nu a fost revoluţie cum se amăgesc unii, dar nici tentativă de lovitură de stat cum aiuresc alţii. Dar ce a fost? Cu cât ne îndepărtăm de acele zile, cu atât avem mai puţine şanse să aflăm adevărul. Poate anume asta şi se doreşte? Să treacă timpul, să se aştearnă praful uitării şi să ni se facă lehamete de acest subiect.

În loc de răspunsuri competente ce ar vărsa lumină asupra a ceea ce s-a întâmplat, politicienii ne servesc, ca şi acum un an sau doi, aceleaşi bâlbe „aniversare" despre „necesitatea de a afla adevărul despre 7 aprilie", garnisite cu nelipsitele regrete că încă nu l-am aflat. E şi vina noastră, a jurnaliştilor, că nu încercăm să săpăm mai adânc şi ne agităm doar când iaca-iaca se împlinesc X ani. Dar cum să sapi dacă ai impresia că dosarul este îngropat cu bună ştiinţă sub „betonul alianţei"?

Poveştile despre „starea de neputinţă" a autorităţilor, arătatul cu degetul spre nu ştiu ce organe care nu-şi fac treaba şi văicăreala că, uite, aşa-i justiţia noastră! nu mai ţin, dragi guvernanţi. N-o să ne convingeţi că nu aveţi nicio pârghie de influenţă, că doar aţi recunoscut public că aţi împărţit frăţeşte, conform algoritmului, pecetluind prin anexă secretă, toate instituţiile şi structurile.

Unde e ancheta amplă pe care ne-aţi promis-o înainte de anticipatele din 2009? Cu ce ne-am ales? Cu câţiva poliţişti de rând condamnaţi cu suspendare de ochii lumii, în timp ce superiorii lor de atunci, generalii Papuc şi Botnari, au fost scoşi basma curată şi le râd în nas sutelor de tineri trecuţi prin „coridorul morţii"?

Dar dincolo de anchetarea consecinţelor tragice ale acelor violenţe şi numărarea victimelor terorii din PMAN şi din comisariatele de poliţie, ce s-a mai făcut? De ce până azi nu ştim cine a scris scenariul de deturnare a protestelor paşnic