Să le dorim neobosiţilor catalani o viaţă lungă. Nu ştiu ce altceva le-am putea dori
Am senzaţia că zeii au căzut în cap. După Barca-Milan e ca după Vaslui-CFR, se vorbeşte mai mult despre arbitru. Despre domnul Kuipers şi loviturile lui de pedepsire. E stupid. Barcelona ar fi cîştigat oricum. Şi dacă n-ar fi cîştigat, ar fi fost doar o enormă fractură de destin. N-ar fi fost logic. Nu pentru că un om nu poate învinge o maşină, ci pentru că nici măcar o maşină n-ar putea învinge teribila maşinărie umană fabricată în atelierele hărniciei din Catalonia. «Intouchable Barca» a titrat L’Equipe. Da, sînt de neatins. Englezii au inventat ceea ce se numeşte football. Micuţii au inventat computerball.
«Acum îl înţeleg pe Mourinho», a grăit frustrarea din Ibra. Bonjour, tristesse. Nu, slăvite samurai cu faţă de Anonymous, n-ai dreptate. Replica e prea simplă. Mourinho i-a bătut atît cît să-şi dea seama că nu-i poate învinge. Şi nu-i din cauza arbitrilor. Ci pentru că, pur şi simplu, nu se poate! Înfrîngerile lor sînt doar accidente, speculate prompt de cei oprimaţi, plictisiţi, desvrăjiţi de supraomenescul acestui stup. E ca şi cum un corporate ar rata din întîmplare să strivească vreo două-trei furnici în drumul lui senin către serviciu.
Lăsaţi şi penaltyul, atîta vreme cît venerabilul Nesta îl dezbracă pe Busquets cu nerăbdarea şi insistenţa cu care un puber smulge hainele primei fete din viaţa lui. Nici măcar nu mai căutaţi tactica. Opriţi timpul doar! Opriţi meciul! Stop-cadru! E ca în Blow Up. Pac! 8 catalani într-o secvenţă, pac!, două secunde mai tîrziu sînt tot 8, dar în partea opusă a terenului, pac!, ne mutăm la loc şi sînt tot 8. Dai înainte, dai înapoi. La stînga, la dreapta. Opt plus opt plus opt. Faţa lui Ambrosini e precum cîmpia de la Kursk. Messi şi Fabregas arată la final de ca şi cum tocmai ar fi ieşit de la un masaj. Cei doi au cruzimea
