Copiii abandonaţi din România nu doar că nu au cui să spună mamă şi tată, dar duc lipsă şi de îngrijitori. Sistemul ar mai avea nevoie de peste opt mii de angajaţi ca să funcţioneze normal, însă statul nu face nimic nici măcar pentru cei pe care îi are.
Nu au nici măcar un pat al lor, nimeni nu îi felicită atunci când împlinesc câţiva anişori şi pentru ei, mamă este îngrijitoarea care îi trezeşte în fiecare dimineaţă. Este povestea a peste 40.000 de copii abandonaţi în centrele din toată ţara.
Pentru miile de suflete din orfelinate, realitatea e una crudă. Statul face ce poate, sau mai bine zis, ce vrea să poată.
Sistemul geme şi el de neputinţă. Cu peste 13.000 de posturi lipsă din structurile de protecţie, un angajat trebuie să aibă grijă de cele mai multe ori de doi copii. Iar când aceştia au şi nevoi speciale, lucrurile se complică şi mai mult. Chiar şi aşa, România a progresat. În 12 ani, a redus la un sfert numărul de copii din centrele de plasament.
Numai în 2010, cinci instiuţii vechi au fost închise. Locul lor a fost luat de casele familiale, mult mai restrânse ca număr şi mai aproape de ideea de familie. Puţine însă pentru nevoile sistemului. Alţi 23.000 de copii îşi aşteaptă încă salvarea din orfelinate.
Copiii abandonaţi din România nu doar că nu au cui să spună mamă şi tată, dar duc lipsă şi de îngrijitori. Sistemul ar mai avea nevoie de peste opt mii de angajaţi ca să funcţioneze normal, însă statul nu face nimic nici măcar pentru cei pe care îi are.
Nu au nici măcar un pat al lor, nimeni nu îi felicită atunci când împlinesc câţiva anişori şi pentru ei, mamă este îngrijitoarea care îi trezeşte în fiecare dimineaţă. Este povestea a peste 40.000 de copii abandonaţi în centrele din toată ţara.
Pentru miile de suflete din orfelinate, realitatea e una crudă. Statul face ce
