"Cînd totul devine politic, este sfîrşitul politicului ca destin, este începutul politicii ca politică şi mizeria imediată a acestei culturi politice", observă Baudrillard în paginile Strategiilor fatale. Puţine spaţii cunosc mai bine decît cel românesc meandrele şi nuanţele acestei degradări, care ne ţine loc de trecut şi prezent, deopotrivă. Vestea proastă (pe cea bună o las în seama dumneavoastră!) este că lucrurile nu se opresc de la sine, iar întrebarea pe care suntem obligaţi să ne-o punem, nu doar pentru a ne lua la trîntă cu teoria, ci şi încercînd să descifrăm realitatea, este: Unde se opresc lucrurile? Există o limită a degradării politicii şi care este aceea? Iar, dacă într-o logică anume a lucrurilor nu există una, atunci se încheie vreodată cercul, pentru a mai avea cîndva şansa de a reveni la origini, în partea cu sens a politicii ca vehicul al destinului naţional?

Lumea noastră la zi şi, ceva mai general, lumea de azi, ne obligă să facem constatarea că politica a intrat deja hotărît şi adînc în teritoriul derizoriului şi nu pare grăbită să-l părăsească prea curînd; în orice caz, nu înainte de a-i fi explorat toate cotloanele. Esenţa termenului derizoriu nu ţine atît de laturile semnalate în DEX: lipsa de importanţă, de însemnătate, de conţinut, de valoare a unui fapt. Toate acestea sunt consecinţe ale unei mişcări, mai precis ale unei căderi. Nu în sensul comun, "s-a împiedicat şi a căzut", ci în sens biblic, unde căderea este o dislocare fundamentală, nu doar părăsirea cursului normal; este crearea unui traseu alternativ la Ideal, care duce într-o lume aflată la polul opus. Căderea este o curbă ale cărei puncte definitorii, începutul şi sfîrşitul, se află pe tărîmuri diferite, opuse, deopotrivă structural şi axiologic. Expresia "a cădea în derizoriu" ilustrează perfect toată această perspectivă. În derizoriu nu ajungi la pas, sau din întîmplare,