Distanţa de la Bucureşti la Paris pare mai lungă pentru un scriitor, iar destinaţia nu e mereu primitoare. Sorţii l-au dus acolo pe scriitorul George Astaloş. Nu în vacanţă, ci în exil.

George Astaloş este unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi români în străinătate, dar cu o vizibilitate nepermis de slabă în spaţiul cultural românesc. La 78 de ani, încă pasionat de rubgy şi de călărie, sporturi pe care le va iubi mereu, maestrul argoului şi creatorul teatrului floral-spaţial locuieşte împreună cu soţia sa, Hélène, într-un apartament care respiră aerul Parcului Cişmigiu din Bucureşti.

Vizitează adesea Parisul, unde şi-a trăit exilul de peste 30 de ani şi unde şi-a consolidat operele. N-a venit în România - a făcut-o oricum cu mult după Revoluţie, iar motivele sunt lesne de înţeles - pentru că pâinea la Paris ar fi fost mai scumpă. S-a reîntors în ţara natală ca şi cum ar fi fost plecat mult timp pe front. E chiar simplu de zis de ce: aici a crescut, aici a devenit boem, aici a suferit împreună cu familia, într-o epocă ale cărei senzaţii şi percepţii se răsfrâng şi acum asupra modului în care privim prezentul. Un jurnal de ştiri TV ne-a însoţit, dezamăgitor, pe toată durata interviului.

„Weekend Adevărul": Cum simţeaţi societatea românească înainte de plecarea la Paris?

George Astaloş: Indiferent ce se trezeşte să spună acum unul sau altul, că se trăia mai bine... Am lăsat în urmă o mizerie inimaginabilă! Eu sunt român de origine germană. Tata şi mama sunt din Bucovina. Tata a fost în lagăr la Donbas. Îmi amintesc că m-am trezit când l-au luat. Fără să-l tragă de mânecă, l-au aşteptat să-şi facă valiza. Pe toţi nemţii din România i-au dus să muncească acolo. Pe germanii „de pe drum", cum se spunea. Le dădeau drumul pe măsură ce se îmbolnăveau. Au fost luaţi pentru a repune în funcţiune minele de cărbune, care, apropo, nu se opriseră în