O doamnă din Franţa mă întreabă despre cota unei artiste românce, de fapt mă întreabă cât costă un tablou semnat de aceasta pe care îl are pe pereţii săi franţuzeşti din Hexagon. Sentimentul că trebuie să aduci cu picioarele pe pământ un om care pluteşte ştiind că arta în-seamnă neapărat foarte mulţi bani este acelaşi peste tot, în orice spaţiu şi geografie. Nu toţi se pricep la artă dar în alte ţări măcar au reflexul de a cere sfatul celor pricepuţi, sau măcar acreditaţi cu cunoştinţe despre artă şi despre piaţa de artă. Cel mai simplu este să intri pe internet şi să îţi construieşte singur o părere despre preţul unui artist, din vânzările sale anterioare, care nu au nimic de a face cu sursa averii doamnei notar Ioana Băsescu, aşa cum era vehiculată la o vreme. Te uiţi şi vezi nişte preţuri cerute pe lucrările cu semnătura care îşi focalizează atenţia, mai rar ai la dispoziţie şi preţuri realizate, autentificate prin adjudecare pentru că pictura cu semnătură românească contemporană intră foarte rar, extrem de rar în licitaţii publice recunoscute. Dacă se întâmplă să ai subiectul, dimensiunea sau măcar stilul respectiv, autoevaluarea e gata şi uşoară. Dacă nu, faci corelaţiile necesare, exprimate prin formula ştiinţifică "cam atâta". Pe pieţele normale, cotele există şi sunt adunate în tot felul de anuale, gata de a fi consultate. Nu toată lumea are cotă dar se coboară destul de jos, spre straturi vaste. În general, sunt necesari ani de intrări statistice pentru a genera o cotă dar accelerarea mersului banilor, de fapt a rotaţiei lor, nu mai are timp, sunt suficiente intrări la preţuri semnificative, mai ales în cazul celor care vin de pe alte pieţe. Şi date fiind legendele despre banii cu care aruncă esticii, inclusiv pentru lucrări de artă sau pentru artiştii proprii care se impun şi pe pieţele occidentale, nu poţi rămâne insensibil la aceste performanţe şi să nu î